INFO CENACLUL LUMINĂ LINĂ

Toți cei interesați de organizarea concertelor noastre sunt rugați să ne contacteze la numărul de telefon 0748219300 Deasemenea, vă rugăm să popularizați cât mai des pe paginile dumneavoastră de socializare informațiile despre concertele noastre și articole din acest blog. Vă mulțumim!

duminică, 31 martie 2013

LA PREDEAL, CEL MAI FRUMOS ARDEAL! DIN NOU UN CONCERT MINUNAT!


  Predealul a fost ca un vis. Un regal și o stare de spirit greu întâlnibilă în România anului 2013. Această cronică care se scrie pe microbuz pe drumul spre casă, înseamnă mai mult decât o informație specifică celor de după recitalurile noastre. Ea este chiar recunoștința firească pe care o aducem unor oameni deosebiți care ne-au primit, ne-au ascultat, ne-au admirat și ne-au cerut să revenim cât mai repede pe aceste meleaguri.

La loc de frunte stă efortul Părintelui Lucian Vitan, păstor adevărat de suflete și în același timp un mare iubitor de eveniment cultural.L-am simțit cu inima sa caldă și sinceră că ne-a primit din suflet și că a așezat Cenaclul Lumină Lină într-un loc adânc al bucuriei sale. Lângă sfinția sa, destoinică și plini de energie, Părintele Dumitru Lazăr, Părintele Vasile Antal, oamenii de bine, doamna preoteasă, și tot Comitetul Parohial cu care s-a organizat acest eveniment.

E noapte și abia mai vedem drumul spre casă. Nea Ion, șoferul nostru, ne spune că la patru se duce să ducă muncitori la servici. Picurii de ploaie se amestecă laolaltă cu fericirea noastră...
Am plecat din Sibiu la ora 11.30, ne întoarcem spre casă acum la ora 23.45. Sunt clipe minunate și unice. A fost un concert ideal și un mod curat de declara iubire Maicii Domnului și Poporului român. Vom reveni cu o cronică mai cuprinzătoare în zilele ce urmează. Mulțumim Predeal! Mii de mulțumiri frumoaselor noastre gazde!
E târziu și mai multe nu mai putem scrie acum! Dar, citiți-ne și mâine. Veți găsi un fotoreportaj minunat!

joi, 28 martie 2013

PĂRINTELE CĂTĂLIN: IISUS AL MEU


   Cred că postim mai mult din frică. Și prea puțin din cunoaștere și iubire. E o afirmație pe care mi-o asum, într-o țară în care există 20 de milioane de teologi și de interpreți ai lui Dumnezeu.
    Pe când eram copil, parcă stăruiam mai mult ca să-l cunosc pe Iisus Hristos. Îl căutam adeseori prin casă, prin ungherele podului, pe la prieteni, prin păduri, pe terenul de fotbal, și mai târziu chiar prin clasele de la Seminarul Teologic din Cluj. Am avut chiar îndrăzneala de a mă și revolta, ori de câte ori mi se părea că sunt abandonat de dânsul  și nerecunoscut între cei mulți. Dar, cel mai bine mi-am dat seama, atunci când rătăceam visător coridoarele seminarului, sau mă rugam prin capela seminarului de la etajul I, că de fapt fiecare individ are el însuși  propriul Iisus, făcut chiar după chipul și asemănarea noastră. Această constatare, deși nu are un suport dogmatic, e cât se poate de reală și ar trebui ca fiind realiști să acceptăm faptul, că învățătura cerească trece mai de fiecare dată prin subiectivismul propriei noastre persoane.
Seminarul Teologic din Cluj
    
  Ce amintiri mai am de la Cluj? Hm...  Profesorii noștrii de teologie erau când fermi, când legaliști, când dogmatici în exces, când laconici și alteori toropiți parcă de obsesiile supraviețuirii. Iar de cele mai multe ori, așa de minunați și de buni la suflet. Și vă mărturisesc, dragii mei, că din “gura” celor  “buni la suflet”, personal, îl căutam cel mai zdravăn pe Iisus. Ei, cei sfioși și calzi la vorbă, și înțelegători cu neputințele îmi erau cei mai simpatici și îmi păreau cei mai vrednici meseni ai Nunții Împărăției. Îmi vine chiar acum în minte chipul Părintelui Alexandru Moraru, care avea întotdeauna cuvinte calde, încurajatoare și prietenoase pentru tinerii seminariști. Nu ne judeca niciodată, nu ne considera niște rebeli, și ne lua întotdeauna partea, evident că atunci când ne aflam la ananghie... Nu mai vorbesc de Preasfințitul Iustinian, pe atunci Episcop-vicar la Cluj, omul care ne numea  „frățiorii mei mai mici”. În schimb printre dascăli și colegi erau și oameni întunecați, amenințând pe tinerii învățăcei, la cea mai mică poznă săvârșită, că sunt doar niște nefericiți intruși în Oastea Cerului, că-și vor pierde veșnicia, că l-au supărat  adânc pe Dumnezeu, și că sunt iremediabil smintiți și contaminați de lepra păcatului.
Părintele Al. Moraru
P.S. Iustinian
    Anii au trecut, dar mentalitatea creștinilor din nefericire nu s-a schimbat cu nimic. A venit  1989, libertatea, s-au tipărit mii de cărți duhovnicești, teologii s-au înmulțit (băieți, fete), datul cu părerea e tot  mai în floare pe siteurile ortodoxe, doctorii în teologie sunt peste tot, numeric cred că sunt vreo două mii oficial, dar, nu-i așa fiecare îl percepe pe Hristos așa cum crede. Când bun, când justițiar, când canonic, când apocaliptic, când iubitor de păcătoși, când scârbit de toți și de toate. Și aceasta numai și numai pentru că, repet, datul cu părerea a devenit singura noastră teologie și adevărata religie practicabilă.

   În naivitatea mea, mai bine zis în neobrăzarea mea, nici acum nu mi-l închipui pe Iisus Hristos cu engolpion arhieresc sau cu cizmele tăiate de pulberea grea a drumului crucii. Îl văd discret, mereu printre noi, vesel ca și Părintele Nicodim Bujor, gata să stea calm la vreo nuntă sau la vreun parastas, și fără a atrage prea mult atenția. Nici amenințător cu iadul, nici făcând în exces propagandă raiului, dar în orice caz, scurt la vorbă și înțelegător cu orișicine. Și, mai ales, aici e lucrul cel mai important,  plin de bunăvoință față de neobrăzarea mea, sau a altora. La fel de înțelept și în raport cu cei tulburați la suflet pe care îi ajută să se ridice, sau cu acei creștini care se cred de-a dreptul morți din pricina păcatelor, și pe care îi imboldește să nu mai fie prăpăstioși, neignorându-i nici pe angelicii-sfințișori, buni împlinitori ai postului și practicanți ai sutelor de liturghii și care în zborul lor naiv se și văd cu un pas în paradis.
   
Iisus al meu, stă privind înțelegător  chiar și spre ochelarii snobi ai vreunei  „teoloage” puritane, cu coc rânduit după dogmele „ortodoxe”și cu  șal pestriț peste frunte,  dar și către studentul pretins monden, cu bărbiță a la monahi, proaspăt intrat la Facultatea de Teologie,  și care, după primele ore de curs, își dă cu părerea savant despre calitatea unor ierarhi sau valoarea misionară a unor preoți de provincie. Iisus al meu nu are batistă la nas, nu judecă pe cei ce nu au cunoscut calea cea „strâmtă” a pătimirii ascetice, și acceptă până la urmă și laptele de soia, pateul contrafăcut de post, în evidentă opoziție cu preoții mânăstiroși care amenință că „ăsta nu e post, ci hedonism gustativ ”.

  Cu Iisus al meu mă întâlnesc mereu. Acasă, la ușa spovedaniei, la capătul unei zile grele, la colțul perinei odihnitoare, la sfârșitul fiecărui concert de cenaclu sau al fiecărei slujbe. Când unii mă critică, El îmi spune:”Lasă că nu-i chiar așa”. Când simt nevoia să fug în pustiu, crezându-mă inutil, tot El vine și îmi sugerează, că încă mai am multe lucruri bune de făcut pe „aici”... Când mă simt ca un lepros, plin de răni și de păcate, gata de a fi linșat de vigilența cerberilor iadului, tot El, Iisus vine, mă ia de mână ușor și mă întreabă: „Dar, ce ai? Mi-a fost mie vreodată silă de tine? Hai, ridică-te și mergi mai departe. Și eu am fost  OM ”
Da, cu acest Iisus mă înțeleg de minune. Și poate că, strâns cu ușa de poveștile lumii, El mă iubește  și mai tare. Până la urmă, nu-i așa, are de unde să știe cine sunt, că doar și El a stat cândva pe o cruce...