miercuri, 1 mai 2013

PĂRINTELE CĂTĂLIN: MIC CUVÂNT LA JOIA MARE! TRADIȚII, IERTAREA PĂCATELOR ȘI FRUMOS!


VĂ SCRIU DESPRE LACRIMI. VREȚI?

Doream să vă scriu ceva frumos. Mai ales că mai sunt probabil unii semeni care mai aceesează blogul. Cei fiedeli credinței, ortodoxiei, neamului, cenaclului. Și ar fi păcat să nu ne vorbim. Deci, hai să încercăm...
Îl ascultam astăzi pe Mitropolitul Antonie Plămădeală, vorbind pe un CD-player realizat de Radio Trinitas. O înregistrare mai veche, dar plină de sublim. Și spunea așa: Lacrimile sunt cuvântul sufletului! Plângem, deci vorbim cu Dumnezeu! - 
Mi-am zis atunci că e minunat să poți plânge. Dar, desigur, nu din disperare, ci din bucuria de a fi om și de a avea acest mare dar. Al lacrimilor. Adică al vorbirii directe cu Dumnezeu. Iertați-mă, dar nu sunt sigur că îngerii au acest dat firesc. Nu știu dacă ei plâng așa ca noi. Știu că plâng cumva, dar nu cred că au aceași profunzime. Aceeași dramă. Aceeași bucurie.  Îi văd mai sinceri, mai calzi, mai smeriți și desigur mai supuși rânduielilor divine. Un fel de legiuni la comanda lui Dumnezeu. Așa ca în armată. Le este dată ocomandă și ei execută ordinele. Vin pe pământ, ne dau vești, profeții, vise etc. Dar, omul e om. Tot el săracul poate plânge mai frumos. Are lacrimi unice.    Chiar cele de pocăințe sunt mai sărate și mai minunate decât orice... Din ele se nasc sfinții. Care, să nu uităm, conform scripturii, vor judeca și pe îngeri... Da, iată omul... E unic...Are dreptul de a vorbi mereu ce vrea cu Dumnezeu. Uneori o face și după rânduieli tipiconale, alteori o face direct. Prin lacrimi. Printr-o lacrimă omul trece deasupra arhanghelilor. Of, ce mult îmi plac lacrimile acestea. Ale omului care plânge frumos și optimist. Poate să tacă și poate să vorbească când vrea. Și acest drept are un numitor comun: CRUCEA!
De acolo a început libertatea noastră. Și dreptul nostru de a spune ce vrem. Din rănile Golgotei. Și din tot ce înseamnă iubire. De fapt, chiar Dumnezeu e numai iubire... Numai Iubire...


Traditia noastra romaneasca spune ca, in Joia Mare, gospodinele pot "umple borsul" care cica nu se strica tot anul si se vopsesc ouale rosii. 

Obiceiul vopsirii oualor a aparut inca din timpuri stravechi, fiind intalnit la chinezi, cu 2.000 de ani inainte de nasterea lui Iisus Hristos. Pe atunci, ouale erau oferite-n dar, fiind considerate simbol al echilibrului, creatiei, fecunditatii, simbol al vietii si al reinnoirii naturii. 
Acest obicei al vopsirii oualor s-a transmis apoi crestinilor si inca este practicat in tarile din Europa si Asia. Daca in unele tari din Europa, obiceiul s-a restrans ori a disparut, la noi a inflorit, atingand culmile artei prin tehnica, materiale, simbolistica motivelor si perfectiunea realizarii. 
Folclorul a pastrat si a transmis pana la noi, cei de astazi, mai multe legende crestine care explica de ce de Sarbatoarea Pastelui trebuie sa avem pe masa si oua rosii alaturi de alte bucate traditionale, cum sunt friptura de miel, cozonacul, pasca.

Una dintre legende spune ca, pe cand Iisus era chinuit pe cruce, mama Sa a plecat spre Pilat cu un cosulet de oua gandind ca in acest fel sa-l induplece sa-l ierte pe fiul sau. Pentru ca, la un moment dat, a obosit, Maica Domnului s-a asezat la umbra unui copac sa se odihneasca si, cand s-a ridicat, a vazut ca ouale din cos se inrosisera. Pe data si-a dat seama ca fiul ei, Iisus Hristos, deja murise.