luni, 1 iulie 2013

PĂRINTELE CĂTĂLIN RĂSPUNDE VEACULUI, CELOR DE IERI, DE AZI, DE MÂINE ȘI NU UITĂ...

DUPĂ PATRU ORE DE MARATON AL FRUMUSEȚII...               
Mă gândesc acum la porumbelul blând al iubiri, la greierele nepătimitor de rău și la micile spice de grâu ale bunătății inimilor voastre, care au făcut  toate la un loc festinul împăcării la Concertul Aniversar de la A.S.T.R.A. Un fel de mod de a ne uni, în vremuri, vai, atât de ciudate, în care omul se izolează, se detașează și se depărtează de om. Da, în vremuri de singurătate...
Câteva cuvinte:
 1.Mulțumesc celor ce au avut un cuvânt de spus pentru mine. Să nu credeți însă că sunt chiar așa de deosebit. Privesc viața ca un om. Nu sunt decât un om. Dar vă sunt dator, pentru bunele intenții, pentru că voi credeți în oarecare daruri ale mele și mai ales pentru că nu m-ați uitat...
  
2. Cenaclul există și mereu subliniez lucrul acesta. E frumos că el poate trezi lucruri calde și idealuri pline de românism. Mă bucur că în latura sa, creștinismul înseamnă regăsire de oameni, comunicare și altruism. Pentru că, nu am construit acest cenaclu, pentru a se lua la întrecere cu asceza monahală, ci pentru a desface gurile oamenilor spre cuvinte de bucurie. Eu atât am îndrăznit, mai mult mi-a fost teamă. Dar mă bucur, că ceea ce am făcut am reușit.
3. Felicit pe toți. Efortul ploieștenilor, a celor veniți de dincolo de Sibiu, din Ruși, din Broșteni, de pretutindeni. Dragostea lor a întrecut “legea șI proorocii ”.
4. Calde mulțumiri domnului director Ciprian Olinici. Nu pot evalua prietenia domniei sale în câteva cuvinte, dar ea există și e mai mult decât evidentă. E un dar și un drum spre alte și alte mărturisiri.
5. Colegilor mei din cenaclu le accord ultimul cuvânt. Câți mai sunt, câți vor fi și câți încă nu s-au obosit alături de mine. De la început v-am ales pe mulți, dar slăbiciunile au vrut a ne cerne rând pe rând. Soldații lui Hristos, au rămas și răniți. Îi văd pe unii, că trag de ei să nu se retragă, îi simt slăbiți, dar știu eu, poate că Dumnezeu va trage și el de ei ca să mai rămână... Pe voi, dragii mei, v-am neglijat uneori. Mereu așa fac cu cei mai dragi. Și uneori ați suferit. Am vrut să vă induc în minte, un ideal, acela al perseverenței creștine, că tot ce faceți este pentru Dumnezeu, pentru oameni, am vrut să vă dau sentimentul  loialități, acel fie ce o fi, cu care atac mereu nemrăginirea... Și nu știu cât am reușit... 
Oricum, vă mulțumesc... 
 Dar, știu că noi ne vom revedea în rai. Altceva nu pot să mai spun. Haideți, vă rog, să mergem mai departe… Haideți să mai rezistăm. 
Vă rog frumos și aștept un semn de la toți...

 PATRU ORE DE VIS! PATRU ORE DE SUBLIM! FOTOREPORTAJ