marți, 20 august 2013

AR FI TREBUIT SĂ VINĂ PĂRINTELE ARSENIE BOCA

Măi, da alții de ce stau?
   Nu i-am văzut niciodată așa de tragici. Deși i-am știut plini de amar. Pentru că, mai mereu au fost necăjiți. Săraci, simplii și fără orizont. Aș  fi vrut ca acum să vină Părintele Arsenie Boca, singurul duhovnic ardelean care face rating pe siteurile ortodoxe și vânzare prin librării ca să spună sfinția sa ce ar trebui să facă acum poporul român. Mai ales că noi ceilalți creștini suntem atât de neputincioși, de nepăsători, de nebăgați în seamă.
  Am fost la Valea Șesii cu un grup de oameni entuziaști, dar numai Dumnezeu știe ce a fost în inima mea. Am avut sentimentul că sunt un misionar care vrea să spună ceva simplu oamenilor de acolo, ceva de genul că suntem prezenți și că Maica Domnului nu a uitat neamul românesc. Dar, a fost atâta și atâta de greu. Parcă mă temeam d epropria umbră, de propia acțiune, de multe. Mi-ar fi plăcut să merg cu un car până în țara moților, să nu am în traistă decât un colț de pâine și să dorm fericit pe un strejac de paie. Așa cum am dormit ani de zile în casa bunicilor din Sardul Albei Iulii. M-aș fi simțit un misionar mai autentic, mai puțin răsfățat de soartă și de viața de fiecare zi.
  Ce bun era acum lângă noi Părintele Arsenie Boca. Parcă-l văd cum ar fi spus căldiceilor: ”Măi, da alții de ce stau? Ce așteaptă masluri și liturghii ca să se ridice? Voi nu vedeți în ce stare a ajuns țara noastră? Voi nu vă uitați la faptul că străinii v-au luat juridic totul, munții, dealuri și vă îngroapă cimitirele în cianură de potasiu? Ce faceți? Știți de toate despre sfinți, dar nu faceți decât să stați ghemuiți prin biserici și să așteptați urâciunea pustiirii! Măi, voi sunteți lași, cu toată evlavia voastră...
La întoarcere am simțit ceva straniu
   Da, așa e. De fiecare data sunt foarte ispitit când vreau să fac un lucru bun. La ducere și la întoarcere. Ba se întâmplă ceva, ba îmi pierd răbdarea, ba aud un cuv\nt mai greu, ba nu am discernământ, ba pun vina pe alții, ba dau ateníe la nimicuri, ba mă mai anunță câte un misionar
-coleg că nu mai poate merge mai departe, ba unii se simt prea mândrii și împliniți, ba mă mai ironizează câte cineva, sau îmi sugereză că ne lăudăm prea tare, că scriem prea multe pe blog, că ceea ce facem este inutil. Ispite, sipite, ispite... Și așa au fost mereu la românii în istorie. S-au simțit inutili, penibili tocmai atunci când făceau câte ceva, sau dornici să facă lucruri mai extraordinare. S-au supărat din orice nimic, s-u dezbinat pe te miri ce mici supărări, s-au crezut mai breji să facă lucruri “serioase”. Chit că n-au mai făcut pănă la urmă nimic. Și chiar mă întreb, ce au făcut în plus cei care au fost lângă noi, de când nu mai sunt lângă noi… ?
Ei bine, vedeți, tocmai de aceea , în primul rând mie îmi este teamă să mă opresc din acest drum patriotic. Dar, oare nu ne dăm seama că astăzi nu se mai face nimic pentur neam. Și așa e prea multă tăcere. Și, vai, nu că am face noi mare lucru. Nu, să nu ne mândrim. Noi doar cântăm. Dar ar fi și mai pustie viața când nu se va mai cânta deloc.
Totuși bine, despre cenaclu
Mi-e dor de moți. Mi-a fost bine cu colegii noștrii. Serioși și cuminți. Nu le-am cerut ceva în plus, dar e minunat că ei au vrut să fie acolo. În condițiile în care toți suntem secularizați, cu problem, cu interese personale firești. Și totuși, am fost la Valea Șesii. Cu comportament decent, specific unor oameni care știu ceea ce vor.
Părintele Gheorghe Alb, un moț viu și un preot authentic
  Parcă îl văd cum a intrat în locul în care prânzeam, o veche școală a moților. Ca un vârtej, entuziast și fericit că am ajuns  noi acolo. S-a așezat în fața mea, a rupt o bucată de pâine și a
încpeut să ne spună: Vedeți, sunt vreo 30 de familii pe care le păstoresc aici la Valea Șesii. Casele se întind pe 25 de kilometrii. Amărâți cu toții. Restul au plecat. Am fi fost mai mulți. Merg prin pădure ore în șir, ca să ajung la unii credincioși acasă. Mă duc pe jos, mașină nu am. Am încercat o data să conduc, dar am avut un grav accident. Am fost aruncat în Arieș, așa că am renunațat. Chiar dacă de acolo am ieșit fără o zgârietură. Și era iarnă... Voi faceți ceea ce nimeni nu a mai făcut pentru moți. Și, atâta nevoie este să le mai dăm o speranță."
L-am întrebat atunci pe părintele Gheorghe:
-Dar, ați scris și o carte despre rugăciune?
-Da, e nevoie de rugăciune multă. Începem o oră pe zi și ajungem la trei. Aducem mintea în inimă. Așa putem rezista contra tuturor ispitelor.
-Și, cum este să fi preot aici?
-Moții au fost depersonalizați. Săraci, și nimeni nu i-a întrebat ce să facă cu țara lor…

Am plecat capul în jos, parcă rușinat de nerușinea politicienilor de la București. M-am simțit neputincios. A urmat un concert viu și frumos în cuvinte. Am pus suflet cu toții, iar oamenii ne-au iubit. La sfârșit un moț a venit și ne-a spus: O de ați veni în fiecare lună ca să faceți așa ceva…!