miercuri, 18 septembrie 2013

MI-A ZÂMBIT SFÂNTA VARVARA...


   Mi-a zâmbit Sfânta Varvara... Ca acum 20 de ani când absolveam Seminarul Teologic din Cluj. Atunci o iubeam, pe cea care este protectoarea minerilor. Era frumoasă și zăboveam minute în șir, în Capela Seminarului ca să-i spun dorurile... Nu m-a respins niciodată. Iar azi am revăzut-o... O iubesc la fel de mult...

DUPĂ 20 DE ANI
Cluj-Napoca. Mi-au prins dorurile urma, și iată-mă la Cluj, în fața unui eveniment pe care acum mai bine de două decenii îl credeam imposibil, dacă nu foarte departe: 20 de ani de la absolvirea
CAPELA SEMINRAULUI
Seminarului Teologic...
Pașii mi-au tremurat efectiv când, la ora 19 am intrat în curtea școlii, spre a anticipa festivitățile de mâine, când ne vom revedea prietenii de clasă, dascălii și ne vom îmbălsăma cu parfumul sfintelor amintiri. 
Intrând în Capela Seminarului, m-am îndreptat direct spre Icoana Maicii Domnului, locul în care altădată mă rugam cu ardoare să pot ajunge ajutător” de oameni, preot, patriot, bun cetățean al patriei mele. În capelă era liniște. Sfânta Varvara, pe care o sorbeam adeseori cu drag din ochi, parcă mă aștepta. La fel și Măicuța și celelalte sfinte maici. Le-am fotografiat instantaneu cu telefonul, gest modern, care mi-a descoperit faptul că timpul ne-a schimbat mult. Astăzi mânuim un laptop, un telefon mobil performant, în orice caz suntem mai complicați și mai sofisticați. Ceea ce uneori e bine, iată că prin aceasta eu vă pot împărtăși o bucurie, dar pe de altă parte nu e bine, pentru că ne pierdem simplitatea.
SINGURĂTATEA DINTR-O CAPELĂ
Uneori iubeam această singurătate. Îmi venea bine, îmi era pe măsură, sau era un fel de fugă de neputință... Fugim de lume pentru că nu suntem iubiți și pentru că nu iubim destul. Ne retragem pe locul umbrei noastre și ne pierdem autenticul. Vorbim cu sfinții, neputând vorbi liber cu oamenii. Le spunem lor, ceea ce trebuie să spunem lumii... Le spunem slăbicunile, fără a fi considerați vinovați... Le spunem și virtuțile, fără a fi considerați mândrii și plini de slavă deșartă... Plângem și nu ne este teamă că vom fi considerați slabi. Iubim și nimeni nu ne respinge emoția. Da...pentru că sfântul este omul riscului. Și mai mult decât căldicelul, cel fierbinte și cel rece se mântuiește...
ERAM MAI TÂNĂR... ERAM LA FEL...
În fapt nu m-am schimbat. Sunt aproape la fel. Puțin mai preocupat, dar tot așa de repede trec de la copilării la atitudin grave. Ca acum 20 de ani... Aceeași bucurie de a vedea viața, de a crede în fericire, de a crede că totuși oamenii sunt în esență buni... Cei mai buni... Cei mai minunați...
Mâine, împreună cu colegii din Cenaclu, Mihai-e ziua sa de naștere și Ștefan Ion-poimâine e și ziua lui, vom cânta în fața a zeci de preoți, și oameni minunați... Cenaclul e la Cluj. Cu buchetul amintirilor și cu rozele frumosului prezent...
Părintele Cătălin