luni, 30 decembrie 2013

MESAJUL PĂRINTELUI CĂTĂLIN DUMITREAN LA FINALUL ANULUI 2013!


Dragi prieteni
  Mâna unui om vă poate scrie, vă poate strânge propria dumneavoastră mână, vă poate face semne de bucurie, dar niciodată ea nu va putea să înlocuiască limbajul sufletului, sau  acel mod sincer și esențial prin care uneori vorbim, chiar și atunci când credem că tăcem.

   Zguduit de neputință mă resimt în aceste ultime ceasuri ale anului. Ceva din vigoarea mea s-a anchilozat și gripa teribilă care mă apasă de mai bine de două săptămâni, dublată de o tuse imposibil de sâcâietoare, mi-a estompat mesajele prin care vă obișnuisem, ca să vorbesc timp de mai bine de patru ani de zile. Mă simt incoerent, mă simt greu și parcă nu mai am forța sugestivă prin care să vă povestesc visele, dorurile și speranțele mele.
 Ochii acelor oameni...

  Deși nu vreau ca să dramatizez în neputința ce mă apasă, parcă încep să-i înțeleg din ce în ce mai bine pe cei cărora Cenaclul Lumină Lină le-a cântat și le-a oferit clipe de speranță creștină, de evlavie mariologică și uneori chiar de demnitate națională. În pielea lor, a suferinzilor din această tristă Românie, trebuie ca să intri, pentru ca să-ți dai seama ce au însemnat clipele de concerte, pe care noi le-am susținut  timp de patru ani de zile. În inima și lacrimile acelor țărani sau orășeni, care se uitau la noi cu mirare, care se închinau la Icoană, care se ridicau în picioare la auzul cântecelor naționale, cu admirație, cu speranță și cu profunzime. Ei, marii anonimi ai acestui popor, în durerile lor, ne înțelegeau dăruirea și apreciau în mod sincer tot ceea ce făceam.
O analiză de folos
Oare ce mesaj ar fi potrivit ca să vă transmit acum la sfârșit de an? Ce temă de reflexie ar fi sugestivă pentru noi toți? Vă rog să mă credeți că mi-e atât de greu să scriu câte ceva. Depinde mult în ce stare sufletească vă aflați acum, așa că orice aș scrie poate fi dăunător sau progresiv pentru inima voastră.
Hai să luăm o mică temă, de exemplu comparația nedreaptă pe care am primit-o cu Cenaclul Flacăra și cu Adrian Păunescu. Mi-a venit chiar acum această idee, pentru că, de multe ori, reluând piese clasice ale patriotismului român și încercând să le recit într-un mod mai ușor de înțeles de popor, am fost etichetați ieftin că vrem să reînviem cenaclul de altădată. Ei bine, un astfel de lucru ne-a făcut rău, pentru că, deși, repet, reactualizam anumite piese sublime ale poporului român, cântate și în vechiul cenaclu, ideea noastră a fost aceea de a reînvia patriotismul unui popor care se comportă nedemn și fără perspectivă în fața mai tuturor popoarelor din lume. 

Cine suntem și ce vrem?
  Noi, cenacliștii, poate că, la rândul nostru, plecând urechea prea ușor la unele glasuri ieftine din popor, nu am înțeles totdeauna ce minunată chemare avem. Am fost judecat și eu și voi, dar mai ales eu, pentru că un preot este întotdeauna comparat cu sfinții, cu îngerii și chiar cu Dumnezeu.  Și cei care nu-mi cunoscuseră nașterea, copilăria, visele adolescenței, idealurile patriotice și frământările maturității, în loc să intre vreme de doar câteva clipe în ochii acelor oameni și să înlocuiască lacrimile lor cu propriile lacrimi, s-au grăbit, cinic și rudimentar, să mă considere un epigon al Cenaclului Flacăra, un nostalgic al ifoselor păunesciene și un apostat al clasei sacerdotale. Ce știau dânșii însă despre poporul român? Ce făceau ei, în schimb pentru biserica lui Hristos și pentru neam? Vorbe, vorbe, vorbe.... Și nici măcar nu cred că vreodată în viața lor au fost martorii direcți ai spectacolelor din vechiul Cenaclu Flacăra, care în anii 80 a fost o soluție de demnitate pentru un anumit segment de oameni. Deși, repet, niciodată nu am intenționat să recuperez sau să reînviez pagini de istorie care nu-mi aparțin, cu atât mai mult cele ale Cenaclului Flacăra. Am fost mereu eu însumi, au fost trăirile mele, sincere, curate, spontane, temperamentale și fără echivoc.

Nu sunt o țintă!

  Dacă e să mă spovedesc public, să știți că nu mi-e teamă să-mi recunosc limitele.  Slăbiciuni am avut mereu, dar cred că pentru dumneavoastră și pentru unii semeni, nu acesta vă este scopul principal al vieții, acela de a demitiza eforturile unui suflet de a face ceva pentru semeni săi.  Deci, ideea este că oricine ne judecă, sau caută să ne compare cu diferite alte cenacluri, și-a greșit ținta, luptându-se cu biete mori de vânt. Eu nu sunt o țintă, nu am atâta forță încât să rezist la justificările celor care nu au altceva de lucru. Nu sunt o personalitate uriașă sau un erou național, cu care să merite să-ți măsori bicepșii sprituali. Sunt un simplu preot misionar, care a făcut foarte puține lucruri în misiunea sa, și dacă a reușit câte ceva aceasta s-a întâmplat doar datorită prezenței lui Dumnezeu și a Maicii Domnului. Acest preot, care acum vă scrie, a considerat la un moment dat, că pe fondul unui pustiu de misiune, nu ar strica, ca în timpul ce i-a mai rămas liber în viață, renunțînd la propria odihnă și la alte posibile bucurii de viață, să alcătuiască un mic grup misionar-național cu care să meargă pe la casele românilor, prin obștile bisericești, prin sate sau orașe și să stea de vorbă cu aceștia. Să cânte despre Maica Domnului, despre Ștefan cel Mare, despre Mihai Viteazul, despre Horea, despre Avram Iancul și despre cum au trecut batalioane române Munții Carpați ca să elibereze dragul nostru Ardeal de sub jugul maghiar. 
   Zis și făcut. Cu o mână de oameni inimoși, am  pornit la treabă. Ne-am dus pe unde ni s-au deschis uși și nu am stat niciodată degeaba. Unii ne-au însoțit o vreme, alții la doar câteva concerte și uite așa, cu eforturi, cu jertfe financiare, cu implicații morale deosebite, am tras mereu după mine o mână de oameni  simplii, talentați și inimoși. A fost jertfa lor curată. A fost strigarea lor, a fost
iubirea lor și bucuria de a merge direct în inima oamenilor.  Nu o să spun nimic de dezamăgirile mele. Nu o să vorbesc de modul în care am rămas aproape singur în unele situații. Ar fi nedemn de condiția mea mărturisitoare și de eforturile acestor colegi. Am să vorbesc doar de geniul absolut fericit al acestor copii, care atâta vreme cât au fost în Cenaclul Lumină Lină, au pus suflet, au pus talent și dragoste de neam.
Și a trecut și 2013
Anii au trecut. Cenaclul a avut în 2013 cel mai bogat an. Pe acest blog am rezervat pagini întregi pentru activitățile noastre, și fără a ne lăuda, am încercat să oferim o posibilă paradigmă de misionarism, pentru ca și alții să încerce să facă ceea ce am făcut noi și bineînțeles să ne depășească. Pe pagina de FACEBOOK, unde am postat informații mai prompte, dacă se poate spune așa, vreau să mărturisesc că nu am simțit aceeași dragoste pentru cenaclu, mai ales că acele LIKE-URI păreau de multe ori doar de circumstanță. Acolo s-au scris și comentarii, multe făcute în mod superficial, fără a ne înțelege chemarea, altele sub acoperirea unor nume false au fost inserate de oameni invidioși, foarte multe chiar din pură complezență. Adevărata prețuire au avut-o tot cititorii blogului, care s-au mai străduit și să-mi scrie texte mai consistene pe email, pe care evident că le-am apreciat, indiferent de mesajul lor.
   Cum sunt la sfârșitul anului 2013? Ei bine, parcă aș fi un corăbier care navighează puțin în derivă. Nu o să vă vorbesc nimic de viitor, dacă va mai exista el. Pur și simplu nu o pot face. Mi-e dor de lucruri mai simple, de liniște, de pace sufletească, de o vorbă caldă, de poemele pe care nu le-am mai scris de mult cu ardoare și care încep să mi se perinde prin gânduri. Mi-e dor de rugăciune, de Maica Domnului, de Apusenii care îmi odihneau ființa. Mi-e dor de un timp în care să mă trezesc dimineața și să privesc spre turle de biserică, spre piscuri de zăpadă, să mă rog în fața Icoanei și să scriu poezii, sau orice alte cuvinte de folos. De aceea închei anul fără a vă spune ce voi face. Probabil că la această oră totul, depinde doar de voința Maicii Domnului. Ei îi aparține  viitorul nostru.
Să iubim neamul!
   Până atunci, să fiți siguri că iubesc la nebunie poporul român și mă simt un umil practicant al ortodoxiei. O fac fără a trâmbița, o fac atâta cât pot și întotdeauna sincer. Vă rog însă să îmi iertați celelalte slăbiciuni și dacă cumva nu v-am fost îndeajuns de folos. Lumina lină arde mereu. În inimi, în speranță, în iubire și în rugăciune. Să ne rugăm mereu unii pentru alții.
La mulți ani!

Părintele Cătălin Dumitrean.

AICI PUTEȚI VEDEA CONCERTUL DIN 20 DECEMBRIE, SIBIU, PIAȚA MARE:
http://www.youtube.com/watch?v=msHiz22ul9k