sâmbătă, 29 martie 2014

CONFESIUNI LA ICOANĂ: PENTRU DUMINCA SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL!

DE CE NU POT IUBI MAI MULT
 
M-am întrebat adeseori de ce nu pot iubi nelimitat? De ce iubesc doar privilegiat sau uneori prea privat? De ce nu pot să-mi dau sufletul pentru aproapele meu? Pntru fiecare...Și, mai ales viața... Pentru că, aici, în ceea ce scriu, vă rog să mă credeți că nu e vorba de un rutinat articol, sau de a mă pune bine cu cititorul. Nu,  aici e vorba de adevăr, adică de încercarea mea de a fi sincer  cu dumneavoastră… Și poate, că e vorba de însăși sensul existenței mele...
Și iată-l pe Afântul Ioan Scărarul răspunzându-mi: “Smerita cugetare este atunci când unul fiind ocărât de altul nu-și micșorează dragostea față de acesta.” Și concluzia, ar fi aceea că eu nu am smerita cugetare, că încă am destulă slavă deșartă multă, că sufletul  îmi este altruist doar uneori, că eu iubesc doar la ocazii, sau numai pe cei ce mă laudă, pe cei ce mă fericesc, pe cei ce îmi spun că sunt valoros…
M-am întrebat adeseori de ce râd foarte mult, de ce zâmbesc fără noimă, de ce sunt ironic, de ce sunt purtător și știutor de glume? De ce sunt gata să zâmbesc cu superioritate la vederea  stângăciilor săvârșite de cei din jurul meu? De ce mă bucur de  uneori pedepsirea și nereșușita aproapelui?
Și iată-l tot pe Sfântul Ioan Scărarul răspunzându-mi  că:  “Darul lacrimilor este mai mare decât botezul, deoarece curate păcatele săvârșite după acesta…” Și m-am descoperit nesimțitor la inimă, adică împietrit la iubire. Fără de lacrimi și fără de iubire. Mi-am văzut viața gonind după interese umane, după privilegii de moment, după fericiri labile. Și am înțeles de ce aproapele meu mă iubește doar atâta vreme cât îl iubesc și eu asemenea. Pentru că, și el gândește la fel ca mine. Pentru că, și el iubește doar ca să fie iubit și nu din datorie sinceră pentru Dumnezeu. Că toate iubirile de pe pământ încep tumultos și se sfârșesc repede, pentru că noi trăim cu frică, știind că cel pe care-l iubim la suprafață, are și el în inima lui aceeași neputință, aceeași limită, același pragmatism în iubire... Că mă va iubi doar aâtâta timp cât eu îi voi putea oferi ceva... Că într-o zi, el, aproapele meu, are să descopere că nu îl iubesc cu adevărat și,recunoscându-și același sentiment are să-mi devină străin, și poate chiar vrăjmaș.
De aceea, lacrimile, ele și numai ele, căzute cu timp și fără timp, dau sens iubirii și spală cerul gândurilor noastre… Lacrimile pe care le aștept deatât vreme… Ca dar de la Dumnezeu…