CENACLUL LUMINĂ LINĂ!

CENACLUL LUMINĂ LINĂ MULȚUMEȘTE FRUMOS TUTUROR CELOR CARE VIZITEAZĂ ȘI EMPATIZEAZĂ CU STAREA DE SPIRIT A ACESTUI BLOG!

marți, 29 aprilie 2014

CU FRICĂ DE DUMNEZEU ȘI ELAN ROMÂNESC, AM PORNIT DEJA CU SUFLETUL SPRE PLOIEȘTI!

Cenaclul Lumină Lină  pornit deja spre Ploiești. Cel puțin din punct de vedere sufletește ne-am pornit la luptă. Mergem spre Cioceni și spre Ploieștii lui Mihai Viteazul, spre a retrezi conștiința românilor. Prea multe imperii ne conduc. prea mult ne comportăm în propria țară ca într-o colonie imperială. prea mult au pus monopol corporațiile străine peste avutul național. prea mult s-a vândut statul, adică puterea politică, spre a apăra aceste ticăloșii străine. Tocmai de aceea existăm noi. Ca să mergem la luptă: Cenaclul Lumină Lină.
La orele amiezii am scris acest cântec nou. Acum așteptăm o linie melodică sau o inventăm tot noi și deseară sperăm să o ascultați... 

La români

REF: 
Și din când în când,
Arătându-și mila,
Vine Dumnezeu,
Să ne-aline sila.


O biată țară, ce ți se întâmplă,
Țăranii umiliți sunt de de cei mari,
La târguri nu-și pot vinde marfa sfântă,
Batjocoriți de lași și de flecari.

Jandarmii i-au făcut mamei o rană,
Că a cerut doar drepturi pământești,
Pungești, Moșna și Roșie Montană,
Sunt tragedia  Țării Românești.

Doar corporații lacome și  avare,
Străini, canadieni și ce-or mai fi,
Acoperiți de lașități amare,
Ne vor prăda până ce vom muri.

Secuii cer să-și facă țară în țară,
Și Prutul și-a lărgit albia sa,
Mai lesne ne mutăm să stăm afară,
Să rătăcim prin lume, undeva,

Am început să plângem la icoane,
Din ochii Născătoarei curge dor,
Și la crimile au format oceane,
Speranțele sunt goale și ne dor.

Trezește-te române, este timpul,
Să lupți cu har, cum ai luptat mereu,
A te lăsa în moarte este simplu,
Dar a Înivia e ce vrea Dumnezeu.



luni, 28 aprilie 2014

PĂRINTELE CĂTĂLIN: AMINTIRI CU CĂRȚI DE POVEȘTI ȘI APA RECE DE LA FÂNTÂNĂ (II)

 JURNALUL PURITĂȚII (II)
BISERICA URSULINELOR.

   Pe cărți dădeam destui bănișori. Poate că toate economiile mele. Un copil în anii 80 să nu vă închipuiți că putea avea prea mulți bani. Acolo 25 de lei, sau poate ceva mai mult. Nu țineam la bani, nu doream să îi am, dar îmi plăcea să mă ascund de lume la umbra coperților de carte. Noaptea visam că citesc în vârful teiului din spatele casei. Ziua mă urcam în pervazul geamului din sufragerie și răsfoia cărți de povești.
Câteodată ningea. Și acolo,la geam, rezemat pe o pernă mare, visam cu ochii deschiși. Îmi închipuim că fulgii de nea sunt îngeri travestiți în simplitate. Că din când în când, ca un semn de smerenie, Dumnezeu îi materializează în acești soli de apă înghețați. Îmi aruncam ochiipe carte,mai citeam trei sau patru pagini, apoi iarăși îmi împlântam privirea în debandada ninsorilor divine. Așa treceau orele. Una, două, trei... Ceasuri de suav mister și de caldă dăruire. Nu înțelelgeam nimic nimic din legile naturii, nu doream să știu nimic din ecuațiile astronomice ale vremii. Nu forțam cu nimic misterul. Îl lăsam pur și simplu ca săexiste. Fără bănuieli și curiozități raționale. Știam că orice explicație,sau orice fenomen pus la microscop nu face decât să limiteze strălucirea tainelor cerești.
CASA PĂRINTEASCĂ...LOC DE REVERIE ȘI VIS
 Pe strada mea se află și acum Biserica Ursulinelor, iar lângă Liceul Pedagogic, școala la care am învățat încă din clasa întâi. Ce triste îmi păreau zilele de spetembrie, când reîncepea școala. Îmi plăceau lecturile, dar nu eram prietenul lucrurilor impuse. Vara, în luna iunie, când se apropia vacanța eram cel mai vesel copil. Zburdam prin coridoarele școlii, mă jucam fericit, noaptea fugeam afară din casă ca să privesc stelele, alteori admiram frunzele cu verdele lor aprins și înfiorat așteptam orele de mister ale vacanței de vară. Mă visam înotând prin Marea Neagră sau pe malul râului Ampoi din Șardul bunicilor mei.   
LICEUL PEDAGOGIC...ȘCOALA MEA PRIMARĂ
 Acolo, la țară era totul, viața, veselia, copiii, prietenii mei buni, vecinii, cântecele folk, chitarele plesnind de melancolie, concertele cenaclurilor ad-hoc, mici spectacole ce se țineau ca o șezătoare la poartă și care țineau de la orele serii până noaptea târziu. Mi-era dor de apa rece din fântână și de ulcica legată cu lanț de cuiul înfipt în acoperișul acestei fântâni, din care îmi adăpam setea, dorurile și visele de fericire. (VA URMA)

ȘI DOUĂ POEZII SCRISE RECENT...
COPILĂRIE

Ca  stuparul ce caută miere,
Într-un stup cu albine cărunte,
Vreau să aflu a da și a cere,
Idealul trăirii mărunte.

Ca un cal care- își calcă pe frâu,
Pe un câmp de mohor și de pace,
Vreau să aflu cum poate un râu,
 Să se scurgă înainte când tace.

M-aș încinge cu spada la brâu,
Să pornesc la turnirul cetății,
Dar mai lesne mi-e bobul de grâu,
Și o pace pe inima vieții.

Și prin nopți aș fugi să îmi las,
Într-o peșteră tot ce mă doare,
Să îmi pierd și năvalnicul pas,
Și din urme să faceți o floare.

CAII 
Timpul a ajuns în sânge,
Crucile se ard  deal,
Iar românul greu mai plânge,
Caii noștri din Ardeal,

Noi cerșim un colț de pâine,
Și ne înnecăm la mal,
 Nu există azi, nici mâine
Pentru caii din Ardeal.

Unii au venit din stepă,
Ca un val căzând pe val,
S-au făcut stăpâni și lepră,
Peste caii din Ardeal.

Slugărim pe toți străinii,
Am ajuns în utlim hal,
Iată ei, vor fi stăpânii,
Cailor de prin Ardeal.

Dormi române, dormi pe cale,
 După cel din urmă bal,,
Apoi mergi  să-ți vinzi cu jale,
Caii tăi de prin Ardeal.

SÂMBĂTĂ ORA 17.00 CENACLUL REVINE LA PLOIEȘTI!

LUMINA LINĂ SE REAPRINDE ÎN PLOIEȘTI!
BISERICA SFÂNTUL ANTON (AER LIBER); SÂMBĂTĂ ORA 17.00
DUMINICĂ ORA 11 LA CIOCENI!



APĂSAȚI PE ACEST LINK ȘI VEDEȚI UN CLIP VIDEO PROMOȚIONAL:
https://www.youtube.com/watch?v=mZrGJPXdJLY&feature=youtu.be


sâmbătă, 26 aprilie 2014

Of...Of...Of... Frumosul, greul și crucea cenaclului... Citiți, doar cei ce nu vă limitați la un LIKE!

foto: LA HĂDĂRENI...
"Evanghelia lumii de azi e Mall-ul" - zice Pasca Brukner și afirmația sa e pe cât de scandaloasă pe atât de reală. În acest timp, care începe cu "jobul" de luni spre vineri (chiar de ce nu ne mai place să spunem simplu "servici"), noi nu facem nimic altceva decât să adunăm bani. Bani pentur chirie... Bani pentru pâine... Bani pentru autobuz... Bani pentru hainele copiilor... Bani pentru a schimba mașina... Așadar, am intrat în ritmul imperiului masonic...în robotizare... în mecanică... la spălătoria de creiere...

Pe undeva prin Carpați...pe la Sibiu și Mediaș... un grup de oameni mai cred că fac bine ceea ce fac. Și iată-i plecând fără niciun interes la misiune național-creștină. Cu un micrbuz închiriat pe datorii, cu o chitară, cu o orgă, cu microfoane subrede, cu boxe fără suporți metalici, cu partituri răvășite...
Vinedem câte un CD și o carte... Cât face? - întreabă lumea...
Răspundem: -10 lei...
Lumea. - A, e prea mult... 
Răspundem: - Da, dar cu ele susținem acțiunile cenaclului...
Lumea... - tăcere...
Prietenii: - Avem bani puțin, știți mâine e ziua lui... și trebuie să cumpăr ceva... A, hai să facem un program cu fonduri euro...
Răspundem: Da, corect, dar pe mine mă ard la pungă primele deplasări... Până vin banii euro...
Apoi scriem pe net...
FOTO:LA BUCUREȘTI
FOTO: CU PĂRINTELE MĂRCUȘ
Cerem, implorăm, ne umilim... De la preot la ... Era să zic toți cei dragi...

Cerem: - Oare nu ne ajutați să luăm ceva benzină?
Răspund cei aproape 2000 de prieteni de pe FacebooK: Like, like, like... Acesta e concretul nostru LIKE!

Scriem aici pe blog: Cine ne ajută?
Deschidem mailul: - ... Nimeni...
Cerem celor mai apropiați ajutorul: Hai să ne unim forțele...
Răspuns: Acum ne trebuie banii de cheltuieli personale... Mai facem un pelerinaj... Un Prislop... Un suc... O pâine... Descuracați-vă cumva părinte... Chiar acum nu avem cum...
Dar, Cenaclul merge mai departe... Cu ochii deschiși și închiși... Cu inima deschisă și aproape de cer... Cu Maica Domnului... Care nu ne lasă...
Foto: PLOIEȘTI...anul trecul... Sâmbătă revenim acolo...
Sâmbătă revenim... Mergem la Ploiești... De luni începe cheta... Oricum, nu mă opresc...
Părintele

vineri, 25 aprilie 2014

Părintele Cătălin scrie: JURNALUL PURITĂȚII...

Dragii mei cititori
Am înțeles că vă plac amintirile. Și chiar dacă nu sunt ale voastre, vă rog să le primiți pe ale mele ca și când ar fi ale voastre. În timpul în care nu avem concerte cu Cenaclul Lumină Lină, m-am decis să scriu despre copilărie și să încerc să restitui nostalgiilor voastre o parte din ceea ce a fost altădată frumos, pur și nevinovat. Poate că un semn absolut că lumea de azi, așa cum a ajuns ea, trebuie cât mai repede schimbată. Așadar:
Raiul...începe de aici... General Magheru...

Locuiam în Rai...
Piața Mare în cea mai frumoasă variantă...
Sibiul și General Magheru erau raiul meu... Sau primul, unicul și nemuritorul rai...  Toate poveștile încep cu acel blând și suav”mi-aduc aminte de...” Ei bine, mi-aduc aminte de strada General Magheru, ulița copilăriei  mele, care avea un chip cu totul special mai ales în zi de duminică. Și iarăși spun așa, mi-aduc aminte de faptul că mai întotdeauna după ora 17, ieșeam la poartă împreună cu toți copiii de pe stradă și priveam nostalgici spre trecători. Parcă erau îngeri blânzi și nicidecum oameni. Marea majoritate veneau dinspre gară spre a “urca” în Centru, pe strada Nicolae Bălcescu. 
Oameni simplii, muncitori, intelectuali, cuminți și curați. Se îndreptau agale și cu vorbă domoală spre cofetăriile centrale “Macul Roșu” sau ”Trandafirul Roșu”,  acolo unde se consuma în cea mai bună dispoziție posibilă o
Fosta stradă 1Mai...
prăjitură bună cu un pahar de suc. Sucuri faimoase la vremea aceea, dar și ieftine: “
Sicola”, “Brifcor”, “Smeurată”. Costau doi sau trei lei, iar prăjiturile marea majoritatea aveau prețul fix: 3.50 lei. Sibiul nu ducea lipsă de astfel de cofetării.   Mai erau căutate cofetăriile “Violeta” de pe strada 1 Mai (actuala Mitropoliei) sau celebra “Perla” din Piața Mare, unde aveai nevoie de doi sau trei lei în plus în buzunar, condițiile și servirea fiind puține  speciale…


PE ATUNCI NU ERAU BARURI...


Clădirea cofetăriei "PERLA"
Pe atunci nu existau decât două-trei baruri și pe acelea scria clar și fără drept de apel: “Bar de zi”. Barurile cu program seral de la Hotel Bulevard sau Hotel Parc (mai târziu) erau considerate locuri de degradare morală. De altfel, eram educați să nu intrăm niciodată în astfel d e locuri. De fapt, tinerii de familie curată nu aveau ce căuta acolo sau în discotecă. În baruri intrau doar cei
care nu aveau de gând să facă ceva serios în viață, tineri cu exemple proaste în familie( familii în care viciile erau prezente), elevi care își ascundeau frageda lor vârstă și erau potrivnici învățăturii. Nici măcar de curiozitate nu doream să văd ce este într-un astfel de local și departe de mine gândul de a crede că un astfel de loc ar fi însemnat emancipare.  Emanciparea personalității umane nu a avut niciodată nimic de a face cu viciile distrugătoare...Spre centru se urca agale și toate chipurile erau pline de veselie. Nu vedeai ca acum oameni disperați, strssați, depresivi și stingheri.


LA CRAVATĂ ȘI LA O "Amandină"


   Fiecare părea că are un rost și un loc undeva. Erau grupuri de cinci șase băieți sau fete, militari de la școlile superioare, pensionari, muncitori îmbrăcați la costum cu cravată, oameni decenți și degajați spiritual. Nimeni nu râdea tare, nimeni nu striga ca să fie băgat în seamă, nimeni nu era în
Casa cu verde...fosta cofetărie "Macu Roșu"
stare nepotrivită. Tinerii îndrăgostiți se țineau de brat și nu se repezeau să se sărute fără niciun scrupul în văzul tuturor. Erau oameni simplii dar plini de demnitate. Bărbații nu plecau în oraș fără o umbrela, semn de noblețe și previziune. Ca dovadă că totul era calculat. Viața, prezentul și viitorul.
Așadar, pe la cinci după-amiaza cofetăriile erau pline de lume. Iar parcurile înghesuite de zumzet și frenezie caldă. Bunici cu nepoți, mame cu cărucioare, tați supraveghind joaca dulce a copiilor…Soarele părea și el altul. Cerul avea chipul mult mai  limpede și mai vesel în dăruire. Iar noi copiii priveam fascinate cum “cei mai mari” se bucurau de capriciile primăverii. Nouă ne era gândul să mergem în parc, dar parcă duminica nu se cuvenea să ne depărtăm pre mult de casă. Duminica și zilele de sărbătoare erau zile de biserică, de casă sau de plimbare doar laolaltă cu familia. Nu existau excese de singurătate, de izolare, de rupere a relațiilor firești dintre părinți și copii. Iar părinții ne erau mereu aproape. Nici gând să ne vreo dea doi bănuți în buzunar ca să scape de noi și să ne abandoneze în largul lumii. Eventual ne lăsau să ieșim până la cofetărie, până în centru sau în parc, dar numai cu condiția de a ne întoarce cât mai repede cu putință și mai ales cu câteva prăjiturele la pachet. Prăjituri gustoase: “Amandine”, “București”, “Doboș” etc…
 


 COFETĂRIA DIN JOSUL CASEI
    Mai jos de casa noastră, aproape de colțul cu Strada Constituției era o mica cofetărie, poate că cea mai dragă sufletului meu. A fost demolată spre sfârșitul anilor 80. Dar îmi aduc aminte cu emoție măsuțele, vreo șase sau șapte ca re stăteau înghesuite și la care puteam servi acele prăjituri
Mai jos de casa mea...
minunate. Dincolo, peste drum, în sensul gării, era u aprozar. Aprozarul familie. De acolo cumpăram morcovi, cartofi, mere, pepeni verzi și alte legume. Vânzătoarele erau și amabile, și mai puțin deschise la politețe, dar în schimb și ne cunoșteau aproape pe toți clienții.  Iar mai jos, tot în direcția mersului spre gară( pe locul blocurilor de lângă B.R.D.), pe o stradă ce a fost demolată era un fascinant magazine de pâine. Mi-aduc aminte de acele pâini albe, cu miros divin,
 adevărat și încântător. Pe atunci pâinea mirosea a pâine de  rai și era o adevărată fericire ca să smulgem colțul ei, înfruntându-ne cu drag din el, chiar mai înainte de a ajunge acasă. Un gust pe care astăzi aproape că îl căutăm înlăcrimați și îndurerați. Un gust pierdut și poate irecuperabil…(VA URMA)