vineri, 28 februarie 2014
marți, 25 februarie 2014
PĂRINTELE CĂTĂLIN SCRIE DESPRE CELE CINCI ZILE ALE TURNEULUI DIN GERMANIA
NU A FOST GREU, A FOST DIN DUMNEZEU!
Fotografiile vorbesc de la sine. Sau spun foarte puțin în plus
despre ceea ce a fost la Munchen și Konstanz. Și, poate că, tocmai aici e jertfa
noastră, în a da impresia că suntem niște oameni obișnuiți. Ceea cede fapt și
suntem, doar că avem aparte și un mic amestec de misiune și trudă în fenomenala noastră annvergură numită: CENACLUL LUMINĂ LINĂ!
Așa a fost la Munchen... Frumos... Un drum lung... Apoi
Konstanz... Închipuiți-vă mii și mii de kilometrii bătuți în cinci zile. Și
aproape 60 de ore de stat în autocar. Cam o jumătate de zi pe zi... În condiții
de drum istovitor, de ploiae, de vânt, de soare, de bucurie, de cântec, de somn
pe spătarul scaunului, de tăcere, de vorbe, de lumină lină...
Nu ne plângem de nimic. Ne bucurăm că am putut sluji
neamului și lui Dumnezeu. Cu acest mic grup de “comando”,dispus să bată lumea în lung și în lat,
pentru a promova credința și românismul. I-am văzut firești. Și veseli și
îngândurați. Dar un foc divin i-a motivate, pe toți membrii cenaclului, să
nu-și negocieze eforturile. Și au făcut treabă bună. Au deschis inimile celei
diasporei românești și a bunilor compatrioți din Germania.
M-am gândit
că putea fi și altfel. Dar, a fost așa cum trebuie șicum e bine să fie. O
atmosferă serioasă, cu vorbe de duh înțelepte, cu bun simț, pe toată durata
deplasării. Niciun exces verbal, nicio slavă deșartă, și mai ales, mă bucur că,
atât eu, cât și ceilalți colegi am renunțat la veleitarisme. Cred că Maica
Domnului s-a bucurat de atitudinea noastră. Un grup care are șanse mri ca să
mai facă lucruri bune pentru neam și pentru Biserica lui Hristos. Eu așa
presimt…
MUNCHEN,
PRĂINTELE ALEXANDRU ȘI GAZDELE FRUMOASE
Am mai
scris că la Munchen a fost o atmosferă caldă. Părintele Nan Alexandru a fost exceptional
de primitor. S-a îngrijit de toate ca să ne fie sejurul plăcut. Datorită
sfinției sale și credincioșilor din jurul său am uitat de oboseală, de griji,
de emoții… Părintele a pus mult sulfet în organizarea acestui concert. Și lumea
a fost mulțumită.Am deposit și micile problem tehnice, datorită unei
suparsolicitări a rețelei de electricitate, și am stârnit lumea la cântec, la
emulație patriotică și la discernământ national. Românii au înțeles mesajul nostru
și parcă au revenit cu toată inima acasă… În dorurile lor aprinse…
Nu ne-am
plimbat prin Munchen de dragul de a vedea ceva nou. Am fost la două biserici în
care se găsesc moaștele Sfântului Efrem cel Nou și a Sfințior Cosma și Damian.
Ne-am închinat și am intrat în toate bisericile din centrul Muncheanului. De
fapt, rugăciunile ne-au însoțit mereu. Pe drum, la masa, înainte de concert și
în așternutul puținelor ore de odihnă. La vamă, la întoarcere, vameșii ne-au “izbăvit” de chinul contolului, tocami după ce
ne rugasem cu toții ca să trecem mai repede de această încercare. Și, ca o
minune, nici măcar documentele nu ne-au mai fost verificate… De aceea, mulțumim
lui Dumnezeu pentru toate…
Dacă nu era
cu noi Romică, drumul ne-ar fi fost mult mai greu. Cu vorbele sale de duh, el a
însuflețit atmosfera și a oferit bucurie peste oboseală. Haz de bună cuviință.
Și mai ales, mândria sa de
medieșean care a dormit sâmbătă spre
duminică noaptea, prin prisma circumstanțelor de cazare, în partea elvețiană a
orașului Konstanz. Romică are un duh bland și trăiește cu optimism viața. Să-I dea
Dumnezeu sănătate…
La fel, să
subliniem efortul colegilor Cristian Țopea și Ionică Domnariu, care au venit cu
avionul direct la concertul din Munchen. Și au avut o prestație deosebită.
Colegialitatea lor a rămas de acum proverbială. Și Dumnezeu le va răsplăti
jertfa…
La Konstanz
românii au făcut un exceptional concert. Ei, cei din fața noastră, oamenii care
au cântat cu frenezie și lină patimă cântecele cenaclului. Mai reținuți la
început, pe urmă și-au dat drumul și am simțit că parcă chiar acolo, la Konstanz, noi suntem în
România. Undeva pe o colină din Ardeal, acolo und eîncă ciobanii mai doinesc cu
vechile cântece de dragoste de plai.
Părintele Ionel a fost un dar de la Dumnezeu. Un preot bland, iubitor de țară, de valori, de ortodoxie. L-am simțit curat și bun la suflet. L-am văzut iubindu-ne și despărțindu-se cu greu de noi. Ca și toți ceilalți credincioși din jurul său. A vrut să fie un concert luminos și a fost mai mult decât atât. A fost o lecție de iubire națională și de evlavie pentru Maica Domnului…
Părintele Ionel a fost un dar de la Dumnezeu. Un preot bland, iubitor de țară, de valori, de ortodoxie. L-am simțit curat și bun la suflet. L-am văzut iubindu-ne și despărțindu-se cu greu de noi. Ca și toți ceilalți credincioși din jurul său. A vrut să fie un concert luminos și a fost mai mult decât atât. A fost o lecție de iubire națională și de evlavie pentru Maica Domnului…
Mulțumim gazdelor primitoare și frumoase la suflet… Să ne revedem cu colindul… Dacă va fi de la Dumnezeu…
vineri, 21 februarie 2014
CENACLUL LA MUNCHEN.... PAGINI DE JURNAL...
Munchen. Să încercăm să scriem frumos. E foarte greu să spui ceva
blând, cu condiția călătorului ostenit
de drum și de miracolul supraviețuirii. Pentru că, oriunde am fi, la Sibiu, la
Budapesta, la Munchen, nu locul trebuie să ne ajungă și să ne înalțe în slavă
deșartă, ci noi să sfințim locul, mulțumind Maicii Sfinte că existăm.
Deși sunt în Munchen nu vreau să creez iluzia unui om suprapus
condiției umane. Nu am acea laudă pe care o avea românul, care înainte 1989 se
parfuma cu ideea de a călători în Germania. Azi lucrurile nu mai sunt așa.
Între timp am călătorit mult prin lume și am înțeles că lumea e altfel...
...
Venirea la Munchen a fost și lungă, și curată, și grea. Drumul
amestecat de soare și ploaie. Apoi sosirea după aproape 10 ore de stat în
microbuz. La care mai adăugăm cele încă 10 pe care le-am făcut până la
Budapeste. Deci aproape o zi întreagă în mașină. Cu rugăciuni sfioase, cu
tăcere, cu capul lipit de sticla geamului(încecând să ațipim), cu cântece de
neam, apoi iarăși cu tăcere și ochii rezemați de sticla ceasului.
Pe Părintele Nan Alexandru l-am găsit la spovedit. Își face treaba cu
multă ccredință și cu entuziasm. E apropiat oamenilor, deși e destul d epuțin
timp preot în Munchean. Mai întâi a
trudit ani și ani de zile în Elveția. Acum și aici, a format o comunitate frumoasă, lângă
osteneala aleasă a Părintelui Basarab.
Oamenii îl iubesc, îl ascultă și îl prețuiesc.
Ajunsi așadar la Munchen, am fost primiți cu multă ospitalitate. Gazdele
noastre, vreo douăzeci de persoane ( unde au fost repartizați apoi la odihnă
membrii cenaclului) ne-au dăruit o binecuvântată cină de post. Apoi, în semn
de mulțumire le-am cântat Preasfântă Maică și Fecioară, pentru a descoperii cu
uimire că știau cu toții această
priceasnă. Maica Domnului era cântată la Munchen, cu aceeași evlavie cu car e
lăudată la Nicula, la Sâmbăta, la Sibiu și pretutindeni...
Am plecat spre odihnă și am privit cu mulțumire către cer. Încă o zi în
care binele, blândețea și nădejdile în a face lucruri frumoase au învins.
Suntem la Munchen, dar ducem țara în
suflet.
Și Dumnezeu ne duce pe noi...
...
MICI GÂNDURI DIN BUDAPESTA
(public și un mic jurnal din trecerea cenaclului prin capitala
Ungariei)
Plouă în Budapesta. Cerul vrea să-mi vorbească și nu știu ce. Un fel de
hrisov, alcătuit din melancolie și pace, se desface asupra mea. Îi prind aievea
colțul și îl atrag spre mine. Apoi citesc în gânduri, în îngeri și în
milă.
În acest timp microbuzul cu cenaclul își desface drum spre înainte. Noi
mergem mereu înainte și niciodată înapoi. Scriem mici pagini de istorie, așa cum
școlarul își așează în vocabular fiecare cuvânt nou. În limba română cuvintele
se nasc din eroi. Nu există niciun cuvânt fără de Avram Iancu, de Ștefan cel
Mare sau de Mihai Viteazul. Eu așa am învățat propria-mi limbă, cu cartea de
istorie pe masă și cu mila sfinților din icoane...
Ieșim din Budapesta. Totul pare grandios, dar nu găsesc nicio lacrimă.
Dunărea însăși pare învechită și amară. Și plouă, plouă mult, plouă greu...
...
Drum prin lume. Ungaria, Austria, Germania... Ducem spre românii din
diasporă cântecele noastre înlăcrimate. Uitarea și nostalgia de a fi român. Ce
tragic și complex destin. Să ne naștem pe cel mai blând loc din lume și să
încărunțim așa de repede. Să fim înfiorător de duioși și să ne căutăm mereu și mereu identitatea.
Sincer acum pot să spun și să
scriu și cuvintele: Eu nu mă tem numai de judecata păcatelor mele, ci mai tare
mă tem de judecata neamului meu. De felul în ,care, la plinirea lumii eshatologice, vom fi
întrebați de ce n-am ascultat de glasul Mioriței. Oaia lină care ne cerea să nu
murim oricum, ci încărcați de eroism și virtute. Poate că această Mioriță, e
însăși Maica Domnului, și noi niciodată nu am știut asta, acceptând
fratricidiul, lașitatea și împăcându-ne cu soarta de învinși. ..
...
Poate că peste cinci ani, noi și cântecele noastre nu vom mai spune
nimic. Posibil să fim priviți doar ca o dulce amintire, cel mult cu îngăduința
cu care ierți un copil care și-a permis să vorbească neîntrebat în timpul
orelor de școală. Se vor pune stigmate și vor fi voci care să ne reamintească
că nici măcar pe pajiștile ortodoxiei nu am ajuns, deci cu atât mai puțini pe
vârfuri... Posibil... Pentru că lumea nu a înțeles nimic din Jertfa Crucii. Și
de la Golgota încoace, îngerii cu măști de om se reped pe fiecare iubire ca
să-i distrugă esențialul și memoria.
Noi am fost mereu esențiali. Pentru că, în felul nostru am iubit.
Drumurile noastre, vă rog să nu le numărați niciodată kilometrii pentru că
ne-ați jigni, au fost mereu spre inimi. Cu țara, cu vorba istoriei, cu
lămurirea ochilor din Icoană. Altceva nu am vrut... Nu ne-am luat la trântă cu
nimeni, nu am înlocuit sporul harului din liturghii, nu am dat heruvii la o
parte, nu am scris cu cretă pe porți de liniște, nu am oferit vise beligeranților
mondiali. Am iubit, am cântat, am mărturisit...
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)