Rugăciune
Aș vrea să pot ierta din suflet,
Pe cei ce greu m-au prigonit,
Să nu mai port în al meu cuget,
Durerea trupului rănit.
Aș vrea să învăț, să întind o mână,
Spre cel mai rău dintre dușmani,
Și mâna să îmi fie lină,
Uitând ce-a fost de ani și ani.
Aș vrea să dau măcar o floare,
Spre tot cel ce-a uitat de cer,
Să-i spun că soarele răsare,
Din bucurie și mister.
Aș vrea să mor, nu pentru lege,
Ci spre a șterge un suspin.
Căci legea e fărădelege,
Când tu te crezi cel mai divin.
Aș vrea să strig, precum mi-e dorul,
Treziți-vă, voi nu vedeți,
Că lacrimile-și simt izvorul,
Pe ochii cei mai îndrăzneți.
Pași în pustiu
Pierdut e omul fără milă,
Nu cel căzut între tâlhari,
Că legea are ghimpi și silă,
Când tu o porți între flecari.
Pierdut e omul ce din frică,
Se roagă, crede și iubește,
Dar cel curat, din răni ridică,
Cununa care strălucește.
Pierdut nu-i cel ce stă în tină,
El poate mâine va învia,
Pierdut e cel fără lumină,
Ce la ospăț a întârziat.
Pierdut nu-i cel ce omenește,
Vreodată legea a călcat,
Ci fiul drept ce osândește,
Pe cel căzut într-un păcat.
La crucea aproapelui
Și ce folos dacă ai dat,
Și ai cerut răplată multă,
Tot ce ai dat a fost păcat,
Iar Dumnezeu nu te ascultă.
Și ce folos, în chipul tău,
De s-a lăsat un rid mai strașnic,
Tu mirul l-ai vărsat spre rău,
Vai, darul tău a fost zadarnic.
Și ce folos că tu spre rai,
Ai vrut să mergi, cu semeție,
Și-ai blestemat cu al tău grai,
Vreo altă scumpă mărturie.
Și cum de ai crezut meschin,
Că dragostea e lanț de sânge,
Când ea se lasă numai lin,
Pe cel ce e bolnav și plânge.
Și dacă cerul este dor,
Mai lasă-ți crucea ta de-o parte,
Și du a altuia în zbor,
Așa cum scrie Sfânta Carte.
