joi, 30 aprilie 2015

DESPRE CENACLUL MEU ȘI UN POEM SCRIS ACUM...PENTRU ȚARĂ!



Când i-am spus prima oară Domnului Hristos că e nevoie de Cenaclul Lumină Lină mă simțeam stingher. Vorbeam ca un rob în fața Icoanei și mă uitam la Cea care-l ținea în brațele sale, doar-doar mă va înțelege dânsa mult mai bine. Și cum Maica Domnului părea să încuviințeze emulația mea am simțit că trebuie să plec la drum...
... De atunci drumurile nu mi s-au mai scurtat. Aproape șase ani. Pentru unii prea lungi drumuri, pentru alții prea frumoase, dar pentru mine maxime și importante... de fapt, pe drumuri de cenaclu nu am căutat omul și nici pe Dumnezeu... Eu m-am mișcat prin inima lui ca să-l văd mai frumos și mai demn. Și l-am găsit așa cum l-am căutat... Frumos, demn, curat și român...
Cenaclul Lumină Lină a fost înțeles în fel și chip. Unii nu-l cunosc nici măcar acum așa cum este. Mergem prin țară și cântăm în locuri în care oamenii nu știu nimic de noi, deși noi avem impresia că ei cunosc foarte multe despre trecutul nostru... Și de fiecare dată suntem surprinși că ei sunt surprinși... Psihologia oamenilor care ne văd prima dată este stupefacția și entuziasmul... Ne cer  să revenim, ne cer prietenie, iar apoi totul rămâne o frumoasă amintire...
Într-un veac în care criteriile de bucurie s-au schimbat și ele se numesc plăceri, Cenaclul
Lumină Lină reușește să schimbe ordinea axiologică a sufletelor... El destabilizează obișnuințele și aduce pentru moment delirul de iubire. Îi vezi pe oameni la concerte că numai sunt ei...adică închiși în suflet, iubitori de patimi și judecându-și aspru semenii... Îi vezi iubind țara și declarând dragoste totală lui Dumnezeu... Și, chiar dacă această luminare ține doar câteva zile ( mulți prieteni ne-au uitat după zile, săptămâni și luni de la întâlnirea noastră), totuși noi avem bucuria de a aduce îngerii ortodoxiei și harul lui Hristos măcar pentru o vreme în inima lor... Acesta e folosul nostru... De aceea noi iubim și cântăm... De aceea nu ne-am oprit niciodată din drum...

Mi-e totuși greu să vă povestesc toate stările mele de spirit pe care le-am avut de la întemeierea acestei instituții de dar. Cred că peste ani, oamenii în amintire și Dumnezeu în paradis vor pune cel mai mult eticheta umilelor noastre fapte... Până atunci, NOI, cântăm...

Pentru Tine Țară

Vai Țara mea iubită, Ardealul meu de sânge,
Tu, Sfântă Românie, măicuța mea de har,
Un ochi zâmbește în mine, un altul încă plânge,
Doresc să-ți fiu soldatul de dragoste și dar.

Nu înțeleg suspinul, nu știu de ce românii,
Sunt uneori prea tandrii, iar alteori prea grei,
De ce uităm virtutea, de ce iubim stăpânii,
De ce lăsăm ofrande spre alții dumnezeii.

Mi-am dus sleit bocancul, pe drumuri fără nume,
Am plâns cu lacrimi calde, pe crucile din deal,
Și cum trecea o umbră, un vis din astă lume,
I-am spus: Tu ești iubirea, divinul meu Ardeal!

Mi-e dor de Maramureș, de țara neîntinată,
De Clujul bucuriei, drapat în mii de flori,
De Mureș unde simplu e dragostea curată,
De Alba, Mecca noastră, cu cele trei culori,

Și nu mă pot așterne ca sfinxul în viscere,
Nu pot opri destinul de a fi un cântec plin,
Iubirea mea de țară, mi-e inimă și-mi cere,
Să duc la toți românii, cuvânt demn și lin.

Poftiți și voi la praznic, nu mai opriți iubirea,
Prea mult am fost tăcere, și val rănit de val,
Ridică-te române, trezește-ți azi simțirea,
Mi-e dor de tine Țară și Te iubesc Ardeal!