9 OCTOMBRIE 2011
Mi-aduc aminte de un spectacol la Ernea – Dumbrăveni. Eram deja, conform obiceiului nostru, cu o oră îninte de concert, în sala nu prea mare a Căminului Cultural din localitate. Ne pregăteam de concert, întindeam cablurile, puneam stativele, acordam instrumentele, în general tăcuți și entuziaști. Deodată ușa sălii se deschide încet și trei bătrânele și un moș intră înăuntru. Văzându-ne parcă au un moment de uimire. Nu înțeleg prea bine ce se petrece, dar nu ezită în a se așeza pe o bancă.
Mi-aduc aminte de un spectacol la Ernea – Dumbrăveni. Eram deja, conform obiceiului nostru, cu o oră îninte de concert, în sala nu prea mare a Căminului Cultural din localitate. Ne pregăteam de concert, întindeam cablurile, puneam stativele, acordam instrumentele, în general tăcuți și entuziaști. Deodată ușa sălii se deschide încet și trei bătrânele și un moș intră înăuntru. Văzându-ne parcă au un moment de uimire. Nu înțeleg prea bine ce se petrece, dar nu ezită în a se așeza pe o bancă.
Eu mă aflu pe scenă și încerc să configurez o poezie despre
oamenii de aici. Pur și simplu nu aveam o idee de care să mă leg, sau cum s-ar
spune, eram neinspirat. Și deodată, privirea îmi cade mai atent pe acești
țărani. Observ că sunt cu toții trecuți de șaptezeci de ani, dar sunt frumoși.
Fețe imaculate, aproape fără rid. Nicio urmă de falsitate, așa cum se cosmetizează
pline de mândrie doamnele de la oraș. Doar o grimasă liniștită și caldă. Ochii
lor par veniți de undeva din cer. Stau fixați parcă într-un singur punct. Nu au aceea indiferență
a omului de la oraș. Nu par răniți nici de curiozități clevetitoare, așezați și
atât...
Noi începem să dăm primele acorduri și le propun colegilor un
cântec despre Maica Domnului, așa ca să vedem cum sună. Și începem cu O MĂICUȚĂ
SFÂNTĂ... La refren ne lăsăm purtați de aripile superbe ale incantației și
explodăm pur și simplu în microfoane: NU LĂSA MĂICUȚĂ SĂ PIERIM PE CALE/ CĂCI
NOI SUNTEM FII LACRIMILOR TALE/... Un har divin ne emoționează la culme. O
simțim pe Maica Domnului chiar acolo, coborâtă pe pământ ca să ne asculte
murmurul sfios. Dorul de rai ne revine și în fața ochilor avem parcă însăși
grădina paradisului. Nu ne mai simțim într-o sală mică de concerte, într-un sat
necunoscut din Ardeal. Timpul, locul și condiția umană sunt abstractizate, iar
totul pare ireal...
Deschid apoi ochii și încerc să mă opresc din reverie...Abia
acum observ efectul pricesnei ... Oamenii din fața mea, plângeau... Năframele
celor trei bunicuțe se umpluseră de lacrimi. În palmă țineau o batistă udă de
iubire... O duceau din când în când la ochi și apoi, după ce-și ștergeau
plânsul, o puneau ușor peste gură, parcă vrând să-și ascundă oftatul. Vorbindu-le
prin cântec de Maica Domnului, ele, dragele noastre femei, la fel cu bătrânelul
care le însoțea, au simțit că cerul a coborât în inima lor... Și au trăit
odihna raiului, gândindu-se și la faptul că, noi suntem lacrimi ale Născătoarei
de Dumnezeu, mântuirea nu mai poate fi doar o iluzie...
A fost clipa în care, cel ce scrie aceste rânduri, a simțit
nevoia să ducă acest cenaclu în cât mai multe biserici și săli de concerte. Și
mai ales la sate, acolo unde încă mai găsești poporul român autentic. Neamul românesc
cu lacrimile sale. Nu lacrimi de disperare, nu lacrimi de ciudă, nu lacrimi de invidie
și de dușmănie... Lacrimi de iubire, de evlavie și de recunoștință... Totul
pentru Maica Domnului...
