Priviți către ei mai atent. Unii sunt preoți, alții prunci,
iar cei mai mulți țărani simplii. Ultimii țărani români, cum zicea odată
sceptic Nicolae Manolescu. Un fel de oameni pe care timpul stă și se ridic
veșnica. Îi veți găsi pe marea majoritatea tot acolo unde i-am lăsat noi, Cenaclul
Lumină Lină. La Valea Șesii, la Chiochiș, la Șirioara etc... Pe drumuri de deal
și munte. Statornic și demni. Fără bani, fără ifose, fără rătăciri. Împăcați cu
destinul și ducându-și crucile fără să cârtească...
Ei, sunt îngerii noștri și noi pentru ei am inventat acest
cenaclu. Care există dincolo de vorbe și de nimic. Și există pentru că trebuia
să existe. Și pentru a demonstra că șie i există. Mai ales că noi, marea majoritatea
a dezrădăcinaților, plecați prin lume sau la pe la oraș pentru un trai mai
decent, am uitat că ei totuși există. Și noi credeam că au murit, că sunt
bolnavi și inoportuni. Dar de fapt noi eram cei bolnavi, răstigniți în psihic
și în dileme sentimentale.
Țăranii, copiii satului, preoții sunt cerul nostru. Prima
treaptă a scării ce duce spre rai. Pe lângă ei trebuie să te strecori cu
delicatețe, ca nu cumva să le transmiți neliniștile tale. Lor trebuie să le
cânți duios sau în stare de jertfă. Cu ei trebuie să fi politicos, firesc și
bun. Să le dai binețe de la primul și până la ultimul, ca să le vezi bucuria.
Și să ști că pentru ei, oricine ai fi, tu ești un sol al iubirii. De aceea
Dumnezeu a inventat acest mod de a le fi aproape, spunând simplu, dintr-o
răsuflare: Să fie LUMINĂ LINĂ!
PĂRINTELE Cătălin Dumitrean
dumitreancatalin@yahoo.com
