Studioul Radio Trinitas. În fața mea un reportofon și Părintele Cătălin, care răsfoiește o agendă cu coperți roșii. E un fel de loc comun, în care, în timpul concertelor Părintele notează idei, scrie poezii pe loc și adună mărturii despre minunea existenței Cenaclului Lumină Lină. Pe computerul de pe biroul redacției tehnice, deschidem la email și descărcăm o fotografie de duminică, realizată la Zăbărătău. Și dialogul poate începe:
-Cât e de frumoasă această fotografie, Părinte Cătălin!
-Mereu a fost frumos. Dar niciodată nu e mai frumos, decât
atunci când poți fi lângă prieteni al greu. Fotografia aceasta e făcută tot de
Nelu Ivan, și e un stop-cadru superb al unei stări de spirit care s-a zidit cu
mult trudă în Cenaclul Lumină Lină. Aceea de a fi mereu unii lângă alții, și la
bine și la greu.
-Ce anume v-a călit, cum de reușiți să vă strângeți așa
ușor, Părinte Cătălin?
- Nu e ușor, dar e frumos. Ba nu, câteodată e foarte ușor.
Alteori, e mai greu. Dar membrii Cenaclului Lumină Lină, au totuși ceva frumos
în ei. Se sună uneori foarte des, își poartă de grijă, se întreabă de sănătate.
Parcă se simt dependenți unii de alții. Sunt copilăroși, veseli și chiar
inocenți.
-Doar nu sunt perfecți?
- O nu, frate Cosmin. Uite, noi acum vorbim și pentru radio,
unde ne aud mulți oameni, dar cum aș putea să exagerez. Uneori mai greșesc și
ei, se mai fac gafe, ne mai vine așa un dor de ducă, ne mai sare răbdarea din
suflet, dar sunt ipostaze trecătoare. Nu putem sta supărați. Hai, să zicem că o
săptămână suntem mai negri, apoi ne simțim iarăși datori să mergem mai
departe.
- Oare de ce?
-Îți spun sigur că acest cenaclu ne-a oferit tuturor mai
mult decât credeam că putem face. Uite, Dumnezeu i-a dat voce unui om, un om oarecare,
să zicem membru al cenaclului, și apoi i-a spus în gând cam așa: Te duci și
cânți pentru oameni aceia, cât poți! La mine când vei veni să nu aduci doar un
talant, că acela au ți l-am dat, să ajungi cu doi sau trei.... Adică, să
înmulțești darul. Dar nu ca să cânți lumii căzute, ci Mie!Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău și dacă vei cânta celor mai maici ai Mei, apoi să ști că mie îmi
cânți. Și nu te neliniști. Eu stau în spatele tuturor celor ale tale. Și a
geniului tău, și a sănătății tale, și a familiei tale...
- Vorbeați într-o
emisiune că microbuzul v-a unit.
- Deși nu avem și nu știu dacă vom avea vreodată un microbuz
al Cenaclului, totuși microbuzul înseamnă viață. Unește gânduri, se spun părei
deschise, se cântă frumos, se fac glume de bun simț, se deschid sufletele mai
ușor. Nu poți să te singularizezi, să te tragi deoparte și să fi altceva, decât
coleg... Coleg pur și simplu. Eu merg numai cu microbuzul. În semn de
colegialitate sunt mereu lângă ei. Nu în autoturism personal, sau cu emfaze de
șef. Sunt la fel ca și colegii mei. Ca să-i țin în iubire, în unitate și să le
ofer propriul exemplu. Și este minunat.
- Oboseala?
- Oboseala este un precept indus în minte de vrăjmaș. Noi nu
obosim de atâta frumos. Doar Adam a obosit în Rai, de prea mult bine. Și apoi
s-a săturat, și a vrut să încerce ceva nou. Și de aici a început tot calvarul
omenirii. Ca și fiul risipitor din Evanghelie, de prea mult bine i-a venit un
dor imens de ducă. Nu mai avea stabilitate. Și i-a venit în minte, că dacă ar
face altceva i-ar fi mai de folos. Vedeți viclenia drăcească, Diavolul nu i-a
spus să plece la rău, ci i-a dat de înțeles că undeva îl așteaptă lucruri mai
serioase. Lui Adam i-a spus să lase Raiul și va ajunge ca Dumnezeu. Deci, nu
i-a spus să stea deoparte, să se dea la fund... A venit cu momeala... Deci,
obsesia că poți face ceva mai bun este fulgerătoare și lovește din plin. Așa e
și la preoți...
- Ce anume, Părinte?
- Păi la preoți, diavolul le spune să nu se mai ocupe de
oameni, de slujirea lor directă, ci să facă azile, spitale, catedrale...
Lucruri pe care trebuie să le facă statul și societatea. Apoi, le dă alte griji
mărunte. Să facă agricultură, albinărit, deci nu să slujească oamenilor și să
săvârșească slujbe frumoase.
- Și nu numai preoților.
- Nu numai. E valabil în orice sector. Fiecare se apucă să
facă altceva decât poate face. Oamenii își îngroapă talantul și de aceea devin
depresivi. Pictorul nu mai pictează și se apucă de băut. Muzicianul nu mai
cântă și începe să se simtă aiurea. Sportivul nu se mai antrenează, dar dă vina
pe sistem, pe antrenor, pe competiție.
- Revenim la Cenaclu, repet cum de reușiți să rămâneți așa
frumoși?
- Maica Domnului! Ea cred că face ce face și mereu intră în
această frumoasă poveste. Se duce pe la fiecare pe acasă, vine și la mine, și
începe să ne dăruiască în inimi doruri. Te trezești pe la mijlocul săptămânii
că îți e tare dor de un concert. Ai așa, prin suflet, un fel de stare de spirit
divină. Te vezi, acolo, în biserici, cu microfonul în față, cântând și
declanșând izvoare de lacrimi. E absolut fantastic, să vezi un bătrân sau o măicuță
de la țară cum îți ține batista la ochi și cântă alături de noi. Ei plâng și
cântă. Vedeți, aceasta e minunea nemuririi noastre ca neam. Lacrimile acestor
bătrâni...
A CONSEMNAT, COSMIN RUS
