marți, 5 iulie 2016

PĂRINTELE CĂTĂLIN SCRIE UN POEM NOU

Vă trimit prin blog o poezie. Azi am fost cu aproape 40 de copii la Pelișor. Am vizitat stâna familiei Piloiu și ne-am bucurat de deosebită ospitalitate a celor cu care am încercat a ridica o mânăstire, sau două, cine mai știe... În orice caz, am fost și la mânăstire și a fost frumos. Împreună cu acești copii pe care încercăm a-i învăța lucruri bune. Pentru că ne pasă, altfel ce rost ar avea să umplem timpul cu ei. Sunt atâtea și atâtea alte ”urgențe”... Dar copiii... Ei sunt uneori totul și plecând de mult din copilărie i-am abandonat total. Pe copii și ideea de a fi lângă copii... Ne gândim numai la bani, la ce facem la pensie, la ce facem cu salariul și cu pensia, la boli, la rinichi, la stomac, la doctori, la somn, la odihnă, la mâncare, la regimuri aspre, la rețete naturiste, la trup, la trup, la trup... Ne este frică că murim și atâta tot... Asta e viața, o frică de moarte și o încercare de prelungire a ”agoniei” noastre... Și totuși mai există copiii... Și totuși mai există iubire... Vă binecuvântez și vă las o poezie... Nu e cine știe ce, dar e suflet...
 Părintele Cătălin
BALADĂ DE VARĂ
Turmele se sting și totuși nu,
Mai există azi câte-o mioară,
Ca un drum de la un Eu la Tu,
Când iubim frumos întâia oară.

Mor bătrânii satelor străvechi,
Porțile de lemn încep a plânge,
Dragostea nu poți nicicând s-o negi,
Ea în tine ca un prunc se strânge.

Vai mi-e dor de apa din fântâni,
De-o ulcică blândă, tăinuită.
Apă rece, hrană de stăpân,
Și de-o zi de rugă fericită.

Miorița, mamă de popor,
Tu care alini în somn oierul,
Mai adu-ne neamul și un dor,
De oftat să se plinească cerul.

Și când, vai ciobanul va dori,
Turme de mioare infinite,
Spune-i tu, tot ce-ar putea a ști,
Dragostea stă-în lucruri mai smerite.