luni, 15 august 2016

LA COPȘA MICĂ OAMENII AU AFLAT IUBIREA!

Soarele dădea semne frumoase încă dis de dimineață. La ora 9 iată-ne ajunși la Copșa Mică, la biserica de lemn unde întâlnim  atmosferă patriarhală. Părintele Claudiu ne primește cu drag și câțiva credincioși ne priveau deja mirați. Cine suntem și ce vrem?
Misterul avea să se risipească abia în jurul orei doi, când după un concert frumos al cenaclului, abia ne-am despărțit de copșeneni. Mama părintelui Claudiu mă oprește, pe mine și pe Nelu Ivan, în curtea bisericii și ne strânge puternic în brațe: ”Of, dragii mei, așa ceva nu am trăit niciodată!”... Ar trebui să ne simțim stingheri? Dar , acest adevăr îl auzim mereu. Pe unde mergem oamenii ne gratulează cu lacrimi de recunoștință și cu astfel de adevăruri. ”Sunteți minunați, să mai veniți!”
La Copșa trebuie să recunosc că ne-am autoinvitat. Pur și simplu. Nu am mai așteptat invitațiile gazdelor, l-am sunat pe Părintele Claudiu și i-am spus că
trebuie să venim la el. Ce era să fac, mi-era dor de oamenii locului cu care nu mă mai văzusem de doi ani. Și când aștepți invitațiile s-a r putea ca ele să întârzie, pentru că mai mereu sunt alte și alte priorități. Și a meritat să fim la Copșa, deși nu a fost foarte multă lume, gândindu-te că am cântat la oraș. Dar u fost oameni faini. Și Cenaclul nostru reunit, cu Romică, cu Florin Loloiu, cu Andreea, cu toți cei dragi...

La un moment dat văzând emoția publicului mi-era teamă că în sufletul lor se petrece o nedumerire. Uneori tăceau, iar alte ori cântau. La provocările noastre de a se alătura cu vocea cântecelor oamenii deveneau serioși și cântau din inimă. Apoi, iarăși tăceau... Și mă gândeam că sunt oameni deosebiți, plini de suferințe și de amintiri grele... Și așa a fost... Abia la sfârșit, cineva mi-a risipit gândurile spunându-mi: ”Să nu vă mirați părinte că uneori tăceam. Pentru noi, nimeni nu a făcut așa ceva vreodată, adică să ne ofere atâta iubire. Mulțumim Maicii Domnului și cenaclului că existați!”