Metanie la Râmeț
Metanie stinsă de gândul sfios,
Icoana îmi șterge de lacrimi privirea,
Ghelasie –sfântul mă cheamă duios,
Și-ascultă tăcut cum îi fac mărturia.
Râmețul mi-e casă în vreme de dor,
Aici mă întorc să îmi cer împlinirea,
Și ruga mi-e altfel, mi-e tihnă și zbor,
Că numai așa am curată trăirea.
Genunchii mi-i plec pe podele de milă,
Să-mi fie smerită nădejdea și firea,
Destul am trăit în hotare de silă,
De azi o să-mi fac mai de preț dăinuirea.
Sunt slujbe de seară, vecernii în har,
Iisus se coboară să-ți lase mărirea,
Aceea de a fi și cenușă și dar,
Pe altarul suprem, înviind omenirea.
Și câtă iubire îți vine să dai,
Și maicile blânde își cer răstignirea,
Că trupul e lut și doar sufletul rai,
Și-n inimă curge în
valuri gândirea.
Și Doamne, ce ochi are sfântul cel bun,
Lumină de duh ce-ți opri rătăcirea,
Amin! cu iubire și taină vă spun,
Aici la Râmeț, mi-am găsit mântuirea.
PAS DE PRIMĂVARĂ
Aleargă armăsarii primăverii,
Că noi uitarăm că se schimbă vremea,
Și vor veni și zilele învierii,
Că iarna ne lăsase pradă lenea.
Ce abur văd pe fruntea ta pădure,
Și muntele te pradă ca un vultur,
Îndrăgostit de ramurile-ți pure,
Precum o floare de un dulce flutur.
Și vai, uitasem că se schimbă totul,
Muncim atât de mult că nu mai este,
Nici timp să ne mai spunem visul, of-ul,
Să ne mai dăm din când în când o veste.
Și când pornesc spre est, aud că vestul,
E plin de sfânt parfum și de iubire,
O iau spre nord și caut Everestul,
Dar tot spre sud mi-e plinul de simțire.
E primăvară, lumea se rănește,
Cu flori, cu crengi de rai și iasomie,
Iar eu cerșesc lucid și omenește,
Ca din lumini de cer un leac să-mi vie.
Hai, pune-mi panci să nu calc iarba crudă,
Să merg pe vârfuri ca întîna oară,
Când mi-era dor de o batistă udă,
Cu lacrimi de copil și primăvară!
