INFO CENACLUL LUMINĂ LINĂ

Toți cei interesați de organizarea concertelor noastre sunt rugați să ne contacteze la numărul de telefon 0748219300 Deasemenea, vă rugăm să popularizați cât mai des pe paginile dumneavoastră de socializare informațiile despre concertele noastre și articole din acest blog. Vă mulțumim!

miercuri, 12 aprilie 2017

SCRISOARE DUPĂ MOARTE...CA ȘI CUM AR VORBI EL... PĂRINTELE MODEST...


  Cât îi aveți lângă voi vă e teamă să le spuneți cât de mult îi iubiți. Găsiți scuze, invocați mereu chestia aceia cu rușinea sau că nu e cazul să fi prea sentimental. Le duceți dorul , dar nu vă trădați niciodată sentimentele adevărate. În sinea voastră însă suferiți. Ați vrea să strigați: Te Iubesc! Ați vrea să săriți la gâtul lor de iubire, să-i strângeți în brațe până îi zdrobiți, să vă faceți unacu ei și să nu vă mai desprindeți niciodată din rugul dragostei...Dar, un gând dușman vă oprește vă reține, vă lasă reci, impasibili și goi...Și spuneți, că nu se știe, pentru orice eventualitate, merită să  mai amânați strigătul de iubire...
Când unul moare parcă ușor vă treziți din amorțeală și vă judecați cu soarta. Plângeți, și bine faceți, că oameni sunteți, și merită să ne dăm sentimentele pe față... Chiar aseară cineva mi-a deschis ochii și m-a învățat rostul plânsului adevărat, pentru că, în mândria mea zis creștinească, eu credeam că nu merită să plângi decât pentru păcate... Mă dusesem dur,  prea aproape de ideala lume a sfinților și uitasem că uneori un plâns de iubire ,de compasiune, de drag de cel de lângă tine,e poate la fel de
important ca orice rugăciune... Că oameni suntem înainte de toate... Că până la sfințenie trebuie să ști să deschizi brațele celui care e căzut în fața ta...  Că uneori, grăbiți spre desăvârșire uităm să facem gesturi simple, simple de tot...
Of, of, omule care uiți lucrurile simple și frumoase...Și ne pornim la luptă, nu cu noi, of niciodată cu noi, ci doar cu alții... Cu Dumnezeu, cu bolile, cu rugăciunile neîmplinite, cu lumea... Și pierdem simpla biruință a unui:”Bună ziua!”, a unui ”Te iubesc!”, a unui ”Te doare oare ceva?”...


Ceva însă e aici nefiresc... Și cutremurați de atâta ”redeșteptare”, motivând că vrem să fim genii, conducători de state, îngeri în trup, ajungem să pierdem iubirile de lângă noi...  Noi, voi, alții...Uitați și uităm   că, la un pas de voi, la o secundă de inima voastră, mai sunt și alții, întotdeauna vii care de abia așteaptă ca să le întindeți brațele... Și nu avem nimic cu morții, căci din fericire ei sunt fericiți, ba chiar din momentul mutării la cer ei devin îngeri... Morții însă, parcă sunt întotdeauna iubirile noastre cele mai aprinse, mai ales că ei nu ne pot face niciodată vreun ”rău”... Pe cei vi însă iarăși îi amânăm, îi socotim posibil suspecți de sperjur, ipotetice pericole sociale și chiar posibilii gropari ai vieții noastre... Deși îi iubim și pe ei...Deși suntem buni și cu ei... Deși ni-i dorim ai noștri definitiv... Cu ei însă trăim doar în ”dor” și în promisiuni neîmplinite. Pe ei îi respingem sub varii motive... Ba că nu sunt tovarăși de viață ideali, ba că au vicii, ba că s-ar supăra însuși Dumnezeu dacă ne facem prea mult de lucru cu ei și le-am arăta prea mult sentiment... Și uite așa ne protejăm indiferența, egoismul și chiar iubirea... Niciodată cu brațe deschise la timp, întotdeauna cu regrete tardive. Niciodată cu un telefon pentru cei ce ne aparțin, întotdeauna cu pomelnice prea încărcate de morți și poate chiar de sfinți...
Fraților, vă rog să iubiți! Sfinții nu au nevoie de pomelnicele noastre, ei deja scriu pagini de aur în cartea Vieții! Vii au însă nevoie de iubire!

Părintele Modest? Vreți să vă spun cum a fost el? El a iubit enorm  tot ceea ce mișca în jurul său. Nu a așteptat moartea omului ca să-i arate dorul, a fost întotdeauna aproape de cei din jurul său. Și nu erau puțini... A pierdut multe suflete dragi, dar după fiecare înmormântare se întorcea către cei vii, cu o telegramă, cu un surâs, cu un cuvânt de pace și ridiculiza moartea... Nu l-am văzut niciodată disperat. L-am văzut doar zâmbind în suferință... Glumea cu moartea și ne întărea și pe noi să nu ne omorâm cu firea în fața necazului... Mereu vesel, mereu cu brațe deschise, mereu bun... Și parcă, acesta era testamentul vieții sale...

Mulți nu l-au înțeles pe deplin. Unii vor face din el statuie de durere, alții îl vor numi sfânt, iar cei mai mulți se vor întrista că ne-a prăsit. Și, deși a fost și sfânt, și statuie de lumină, și clopot de  iubire, de la el îmi va rămâne numai zâmbetul... Pentrucă, orice ar fi fost, dar orice ar fi fost, el m-ar fi obligat să zâmbesc... Hristos a Înviat!   
Părintele Cătălin