De ce vă e rușine de haina românească? Întrebare retorică? Nu, nicidecum, întrebarea e deplin realistă și pe undeva are chiar și câteva conotații de durere. Mă uit în inima generațiilor din ultimii 50 de ani și mai bine, ei cei care au îmbrăcat pantalonii blugins sau tricourile de firmă cu ”emulație” și mă întreb oare chiar să nu înțeleagă nimeni nimic din tot ceea ce au făcut și fac? Căci dornici de a se emancipa, de a se occidentaliza, și această pacoste o avem de pe vremea lui Caragiale, românilor a început să le fie lehamite, rușine și chiar silă de hainele populare, de unde și o fugă nebună cu accente uneori disperate după un pantalon străin, după un parfum occidental, ca să nu mai vorbesc de alte bunuri materiale mult mai ...
În sufletul românului diavolul, că cine altul, a așezat un sentiment de frustrare. Mi-aduc aminte că pe vremea lui Ceaușescu, 90% din tinerii care intrau în servici, chiar la primul salariu își cumpărau o pereche de blugi ”originali”. Puțini erau aceia care se duceau cu primii bănuți la părinți, la soție, la copii, să facă o milostenie sau la biserică ca să-i mulțumească lui Dumnezeu de tot ceea ce au primit. La al doilea salariu lucrurile nu se schimbau, ci se mai cumpăra o pereche de blugi, apoi un parfum, apoi deodorante, țigări, băuturi etc. Și unii au tot cumpărat din toate salariile ajungând ca la un moment dat, în preajma bătrâneții, să nu aibă adunat nimic, doar clipe și amintiri de slavă ieftină. Căci banii se scurgeau peste astfel de ”nimicuri”, pentru fericirea unei clipe în care ieșeai pe ”Centru” sau pe la ”chef” ca să demonstrezi cu blugii tăi că ești valoros, spălat cu săpun ”AMO” și parfumat ca în revistele străine, iar anii treceau repede. Asta aveau în cap românii și din păcate asta mai au și astăzi. Iar astăzi ”mândria” a luat cote și mai înalte de emancipare, căci între timp s-au înmulțit ofertele firmelor de piață și visele noastre de fericire...
Am fost uneori invitat să particip la diferite sărbători ale ”iei românești”. Totul excelent ca demers, ca început, dar până la un punct. Căci doamnele care se îmbrăcau ”cu mândrie” în ia românească, dădeau apoi cu ”bâta în baltă” și tot la năravuri occidentale reveneau. Cu ia pe ele se fardau, se parfumau și mai dădeau și alte mirosuri peste biata cămașă autohtonă. Apoi, ca în ”Cenușăreasa”, de a doua zi toată lumea era la loc comanda. Uitam de ie, de strămoși, de bunele intenții, de tradiții și ne reîntorceam la stări precare. Adică la blugi, la haine de firmă, punând cuburi de naftalină peste bietul costum popular. Falsitate, ipocrizie sau pur și simplu simplitate în gândire? Nu știu...
Simplu, mă gândesc că degeaba tot facem festivaluri, anamneze și demersuri spre tradiție dacă ele nu au și o continuitate. Ia românească trebuie să ne dezvețe de a mai dori ”emanciparea occidentală, de a avea curajul ca să ne îmbrăcăm în hainele noastre cât mai des și să nu ne mai tot simțim ”rudele sărace” ale lumii. Suntem prea bogați ca să ne credem săraci. Și de aceea e timpul să medităm.... Mulțumesc!
