CENACLUL LUMINĂ LINĂ: SIGHIȘOARA ȘI DUMBRĂVIȚA -FOTOREPORTAJ!

vineri, 8 decembrie 2017

SIGHIȘOARA ȘI DUMBRĂVIȚA -FOTOREPORTAJ!

SIGHIȘOARA: NU UITA CĂ EȘTI ROMÂN!

SIGHIȘOARA CEA CU SUTE DE INIMI ROMÂNEȘTI!

Revenim cu fotografii de la Sighișoara, dar și cu alte instantanee minunate cu dela Dumbrăvița-locul unde duminică alții cinci sute de români au trăit sub zodia iubirii de neam și de ortodoxie. Un alt spectacol fulminant și unic. Dar toate cu răbdare, blogul abia mai ține ritmul cu evenimentele,care sunt tot mai multe și tot mai frumoase!

DUMBRĂVIȚA, LOCUL UNDE CENACLUL ARE CONTINUITATE...

DUMBRĂVIȚA -500 DE ROMÂNI LA DATORIE!

PĂRINTELE CĂTĂLIN: OF-UL MEU!!!

Sunt uimit cât de ușor ne spun unii minciuni despre referndum și noi ne credem ”deștepți” și îi asculătm. Ce ușor au ajuns televiziunile și internetul în anul 2018 să manipuleze sulfetul vostru. Ce rușine vă este de Hristos!

Mi-ați adus o mie de argumente proaste despre referndum, dar nu vă cred. Eu un lucru știu, trebuie să fac totul ca să opresc homosexualitatea. Iar dacă voi, prin abstinență la vot, vă faceți tovarăși cu diavolul , vă spun că voi veți plăti peste câțiva ani. Veți vedea cu ochii voștri amarul unei Românii barbare și vă veți căi din suflte. Prea târziu!

Am scris un text pe internet și v-a fost rușine să îl apreciați. Știu, ați făcut-o ”doar” în suflet... Așa ziceți mereu... De fapt de cine vă temeți? De cine vă e rușine? Vî spun, de”lumea” păcatului pe care o slujiți, și de faptul că nu credeți în viața veșnică... Voi nu iubiți Biserica! Doar credeți că o iubiți...

Poeziile părintelui Cătălin

Un prieen să găsesc

La drum am ieșit, of, ce noapte , ce lună,

Instinct din speranțe, îndemn omenesc

De parcă un înger dorea ca să-mi spună,

Un prieten, un prieten, măcar să găsesc.

Tristețea și lumea ne dau abandonul,

Și calul ce-și uită destinul ceresc ceresc,

Și nu mai e nimeni să-mi țină isonul,

Și totuși un prieten doresc să găsesc.

Poteci prea umblate, pași lini de pereche,

Ce tineri eram și acum nu găsesc,

Îndemnul acela, cu lacrimă veche,

Că poate un prieten mai bun să găsesc.

Există o gară când trenul oprește,

Și dau: Bună Ziua!, răspuns nu primesc,

Și inima-ți frântă pe șine rostește,

Ce cauți? Un prieten? dar vai, nu-l găsesc!

Da, prieteni, e totul confuz și utopic,

Deși din iubire tac, scriu și vorbesc,

Rămâne un dar și-un absurd filantropic,

Un prieten, un prieten măcar să găsesc!

CÂNTECUL PRIBEAGULUI ROMÂN

(scris de Părintele Cătălin în ajunulplecării Cenaclului spre Roma)

Și dacă inima mă doare,

Nu e pentru ce-a fost azi sau ieri,

Ci pentru sfânt rănitul soare,

Și pentru că găsesc tăceri.

Mi-e greu că nu mai sunt acasă,

În mult rănită țara mea,

Și ce folos că am la masă,

O pâine albă, dar prea grea.

Căci banii nu îți dau iubire,

Un venetic mă simt hai-hui,

Ca un lepros schimbat din mire,

Străin în țara nimănui.

Mi-am botezat altfel copiii,

Le-am pus și nume de îmrumut,

Le-am interzis vorbele firii,

Le-am șters credință și trecut.

Și ce folos, căci vai străinii,

Consideră că suntem câini,

Spunând că noi, creștin- românii,

Furăm cu șapte mii de mâini.

Mi-e dor de tata și de mama,

Sărac eram la noi în sat,

Dar nu știam ce înseamnă teama,

N-aveam nici urmă de păcat.

Acum eu tac și doliul cântă,

Stăpân pe neamul românesc,

Și acestea toate se întâmplă,

Atât de trist și de firesc.

Dar va veni o zi de vară,

Când orice ar fi așa voi vrea,

Să-mi spăl a mea plânsă ocară,

Și să mă întorc în țara mea.

Să-mi fac o casă pe un munte,

Lângă izvorul cel mai lin,

Și către Dumnezeu o punte,

Să întind cu sufletul senin.

GRECIA MORALISTĂ ȘI VOPSEAUA MOV

Interesant articolul lui Gheorghiță Ciocioi din LUMEA CREDINȚEI, ultimul număr, pe care de la bun început să recomand ca să-l mai cumpărați. Acolo el vorbește de ”patriarhii fără mitră”, adică de femeile din Grecia, care vopsite pe păr cu mov sau roșu aprins fac teologie la sfârșitul Sfintei Liturghii, făcând morală tinerilor și bănuindu-i pe preoți de afaceri necurate.

Bine zice domnul Gheorghiță, că nu poți să-ți torni vopsea pe cap și apoi să dai lecții de naturalețe. Însăși înfățișarea te vădește ca fariseu, adică ipocrit. De la dorința de a-ți ascunde adevăratele trăsături nu este mare pasul spre a-ți blătui și identitatea morală. Oferi lecții de virtute dar tu te porți cu pantaloni și fuste chipurile ”decente”...

Hai să fim serioși. Ținuta unei femei ortodoxe înseamnă fustă care acoperă genunchii nu doar cu o palmă. Culorile vestimentației trebuie să fie liniare și decente. Rochiile nu au voie să fie strânse pe corp spre a pune în relief șoldul și alte forme geometrice. Fața trebuie lăsată 100% naturală și niciodată să nu degajezi spre alții miros de parfum. Parfumul nostru este mirul și faptele bune.

Dar pentru ă ne place să mințim, să tragem sfori, să manipulăm și să ne ascundem viciile, astăzi am inventat o nouă formă de ortodoxie. Ortodoxia cu ”față umană”. Un amestec de sfinți părinți și ruj de buze, de fuste la modă și cruciulițe de aur la gât, de baticuri înflorate și lecturi din Pateric, de alergat la ”maslu” și stat la masă în restaurante fine, de mândrie și falsă smerenie, de tandrețe liturgică și vulgaritate verbală, de rugăciune și vorbire ore în șir la telefon, ca să ne dăm importanță, ca să ne demonstrăm că suntem ”cineva”, că avem ”valoare” și că până la urmă ne mântuim așa cum ”vrem noi”... Adică în malaxorul minciunii și a pretinselor noastre adevăruri... Păcat! Nu mă întrebați de ce, dacă puteți schimbați ceva. Voi, noi, cu toții...

Părintele

ZIMBRUL LA ALBA

De ce stă zimbrul românesc,

În rezervații și în tihnă,

Priviți spre ochiul său firesc,

Are doar lacrimă și umbră.

S-a dat la fân, s-a pus pe jos,

Mâhnit că nu mai era slavă,

Era sublim, era frumos,

Puternic, fără de zăbavă.

Dar un grăjdar venit din vest,

Cu școli la bursele solemne,

I-a dat o iesle și un nutreț,

Să stea pe un morman de lemne.

Să-și uite codrii ce i-au fost,

Împărăție și iubire,

Că și așa nu are rost,

Să se întoarcă în simțire.

Și bietul zimbru, ce să faci,

Înveșmântat în sfaturi grele,

S-apus la somn cu alți ortaci,

Uitând de neamuri și de stele.

Că neamul românesc, socot,

Vândut prin târguri, la promoții,

Își vinde zimbri, sânge, tot,

Și stă sub faldurile morții.

Mor zimbrii, tinerii fac roi,

Prin Spanii și Italii nude,

Și se întorc la fel de goi,

Uitând de țară, sfinți și rude.

Cu nume de import docil,

Au îngropat limba română,

Și dacă nasc vreun biet copil,

Îi cer la ”alții” să rămână.

O zimbru, ce-ai venit din steag,

Pe care l-a purtat Viteazul,

La Alba astăzi cu duh brav,

Trezește-te și ține-ți rangul.

Nu ești un neam de trubaduri,

Crescut la creșe sociale,

Ești os de dac care să înduri,

Vârtej și flăcări mondiale.

Întoarce-te în casa ta,

Te-așteaptă lacrimă română,

Și aici, la Alba, nu uita,

E țara una și stăpână.

Căci, el, Mihai, al nostru sfânt,

Te-a pus pe steag, nu în rezervații,

El ți-a lăsat un legământ,

Să reînvii pământul Dacii.

Și să ajungi o zi de har,

De libertate, și splendoare,

Când vom vedea, divinul dar,

La Alba: România Mare!

LA DUHUL VEȘNCIIEI

(POEM SCRIS SÂMBĂTĂ DIMINEAȚA-20 FEBRUARIE 2016)

Mă întorc în păduri, mă prefac rădăcină,

O să calce pe mine toți urșii cei vechi,

După nopți de îngheț voi ajunge lumină,

Și de aici ai putea dăruirea să înveți.

Mă întorc unde am conștiința curată,

Între brazi, pe pământ, să fiu doar un mister,

Și vă văd că aveți o privire mirată,

Dar lăsați să fie eu, altceva nu vă cer.

Mă întorc să primesc din ninsori fericire,

Fulgi de bogați să mă îmbrace în nimb argintiu,

Pentru tot ce-am sperat să câștig din iubire,

Vă declar cu fior: Vreau ninsoare să fiu!

Mă întorc să suspin, pe poteci cu mireasmă,

Prin Carpații mei sfinți, unde pustnicii plâng,

Să împart din uitări, un potop de aghiazmă

Crengi tăcute de dor, între brațe să strâng.

Și apoi când va fi să dau morții nesațul,

După tot ce-am vegheat într-o scorbură greu,

Să-mi găsiți într-o zi, pe o ramură brațul,

Și pe el, ca un prunc, adormit Dumnezeu.

Taina

Pierdutele mări și ascunsele flori,

Tăcerile mele mai caută îngeri,

Mi-e greu să țin noaptea, s-o port până-n zori,

Ce dor se aude, ce sfinte străpungeri.

Și iată o candelă, mamă și cer,

Ce lin se prelinge pe inimă mirul,

Mi-e timpul ascuns, mi-e prea mult în mister,

Mai lasă-mi Hristoase la buze potirul.

Se varsă iluzii și sfinții-mi vorbesc,

Ei, doine de jale și fluturi de mâine,

Mi-e foame de Tine, mi-e vis omenesc,

Și ce câtă iubire lași Doamne în pâine!

(poem scris în 26 ianuarie, la ora 21.39)

DE CE MĂICUȚĂ

DE CE MĂICUȚĂ?

De ce te întorci Măicuță și ne săruți pe lacrimi,

De ce în casa noastră, sosești din an în an,

De ce freamătă lumea cu aceste sfinte datini,

Cum se frământă bobul când a fost smuls din lan.

De ce doar lângă tine iubirea are milă,

De ce mai nu lași dreptate și lege pe pământ,

De ce tu ești iertare, și vindeci orice silă,

Și-n urma ta rămâne cel mai duios cuvânt.

De ce Sibiul simte chemarea la căință,

De ce lângă Icoană smerenii se înfrățesc,

De ce desăvârșirea renaște în ființă,

Și îngerii se așează pe gândul omenesc.

De ce și eu te caut și te aștept cu suflet,

De ce primesc răbdare, când ochii ți-i cuprind,

De ce un vis adoarme, și-un altul stă pe cuget,

Și către țărmuri line, plecat-am să colind.

DE SFÂNT ION

Și de unde să știu ce mai este în Cer,

Dumnezeu ne trimite zăpezi mai târziu,

E posibil decor de iubiri și mister,

Eu vă spun ce e nou, că a nins la Sibiu.

Chiar acuma când stau să sosească bălai,

O Icoană de rai, și vreau altfel să fiu,

V-aș ruga să veniți chiar și voi în alai,

Dar vă anunț cu fior că a nins la Sibiu.

Poate îngerii sunt autori de zăpezi,

Să astupe cu alb ce e trist-cenușiu,

Poate că prin ninsori poți lumină să vezi,

Nu înțeleg, dar priviți, cum a nins la Sibiu.

Este Sfântul Ion, și toți sfinții vorbesc,

Că profetul cel vechi, e aici și e viu,

El ce-a stat ca un rob în vitraliu ceresc,

Ne botează și azi cu ninsori, la Sibiu!

La mulți ani, pentru toți ce aveți nume de sfânt,

Ce e bine urez, altceva nu mai știu,

Poate aceste ninsori sunt un bun legământ,

Că sosește de fapt Dumnezeu pe pământ!

TE VEI NAȘTE

poem nou al Părintelui Cătălin

Te vei naște iar în lume, vom primi divina veste,

Îți vom spune iar colinde, iesle veche o să-ți dăm,

Din nădejdile de pace vom mai face o poveste,

Ca să fie bine Doamne, lângă Tine să mai stăm.

Poate nu ne e colindul bun, ca cel de altădată,

Obosiți suntem cu toții, vai, păcatele ne dor,

Dar primește-ne ofranda lângă inima-Ți curată,

Și îngăduie iubirii să mai vrea cuvântul dor.

Vine către noi Crăciunul, îngerii se întorc acasă,

Nopțile vor fi mai albe, drumurile cu popas,

Un colac de dăinuire se va odihni pe masă,

Este tot ce din lumină și speranță ne-a rămas.

Naște-te mai des Iisuse, să vorbim mai mult cu Tine,

Că de fiecare dată Te uităm și ne e greu,

Lacrimile Tale sfinte, harul din hotare line,

Să-l aduci în poarta nostră, Blândul nostru Dumnezeu!

NINSORILE

Azi, în zi de marți m-am trezit cu ninsoarea la geam. Semn că sunt încă copil. Imediat am făcut o fotografie, de la geamul casei mele și am scris o nouă poezie... În rest, totul e poveste...

Ninsorile le-aștept precum iubirea,

Balsam de dar, la bine și la greu,

Să-mi vindece și lacrima și firea,

Și-un dor imens de cer și Dumnezeu.

Ninsorile au milă și speranță,

Nu seamănă cu lumea, orice-ar fi,

Sunt un copil și-un fel de cutezanță,

Și tot ce-n bine se mai poate ști.

Ninsorile sunt mama, tata, casa,

În care din lumină m-am născut,

Cu visul lor e mai bogată masa,

Și roadele din care am crescut.

Ninsorile sunt nopți de veghe lină,

Icoane vii a pruncului Iisus,

Și cad pe noi să șteargă orice vină,

Că din iubire vine Cel de sus.

Ninsorile sunt cartea de cetire,

A limbii noastre sfinte de demult,

Când pe troițe ninge a nemurire,

E semn de rai și veșnic început.

Ninsorile ne întorc în sentimente,

Avem emoții sincere în noi,

Ninsorile sunt ctitorii decente,

Ce vin de sus să se unească în doi.

Ninsorile îmi dau o veste bună,

Că sufletul nicicând nu a murit,

Ninsorile sunt îngeri ce adună,

Colindele și harul nesfârșit.

PĂRINTELE CĂTĂLIN- COPILUL EXTREMIST

Pe vremuri, când eram copil, aveam un obicei

straniu. Dacă venea cineva în vizită la părinții mei sau la bunica mea, începeam a face slujbe. Le vorbeam de Maica Domnului, de sfinți, de îngeri. Puneam un mic patrafir, confecționat de bunica și mă țineam ca scaiul de interlocutor ca să-i vorbesc de Dumnezeu.

Pe atunci, a vorbi despre Dumnezeu era un mare dar. Și a asculta... Nu erai considerat pocăit, extremist și nu ți se spunea că te-ai stricat la cap. Astăzi este exact invers. Necreștinii, aici îi includ evident și pe creștinii formaliști, se plânge atunci când le umplem capul-cum spun ei- cu vorbe duhovnicești. Ne țin predici de consolare, că nu mai suntem ce-am fost, că suntem chinuiți de misticism și ne cer să ne dăm mai repede pe brazdă. Adică să mergem cu ei la club, la distracții, la glume, etc. Devin nervoși, agitați, agasați și ne țin predic despre valoarea sufletului, că poți să devii un om corect și fără a merge la Biserică. Invocă inimioara, că dacă Dumnezeu e acolo ce mai trebuie să te tot pui în genunchi. Că merge să te mântuiești și dacă te distrezi oleacă pe pământ. Că doar, nu, zic, ei, o viață avem... Mda, chiar numai o viață...

A trecut vremea când noi îi duceam pe alții la Dumnezeu. Timorați de intransigența lor( ei știu să-și apere bine patimile), creștinii ajung să devină lumești. Merg la baluri, la crâșme, se apucă de băut, de fumat. În schimb, din partea cealaltă niciun semn. Necredincioșii nici vorbă să vină la Biserică. Nu au treabă cu lumea asta a noastră, cu, chipurile, exagerările noastre. Și uite așa se înmulțesc ei și slăbim noi...

Copilul din mine însă mai trăiește. Extremist, exagerat, dar nu eronat. De aceea scriu, vorbesc și nu am nimic de schimbat...

PĂRINTELE CĂTĂLIN

CUVÂNT DE FOLOS DE LA PĂRINTELE...

ASTĂZI DESPRE ÎNȚELEPCIUNE

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că "acolo unde este Înțelepciunea lui Dumnezeu, nu mai este nevoie de înțelepciunea oamenilor" Sau cum spune românul, unde este cap, e bine și pentru picioare.

M-am gândit foarte mult la faptul că noi românii, creștini ortodocși prin tradiție, suntem totuși un neam pașnic... Nu avem ferocitatea musulmanilor, nu ne-am dus regii pe eșafod, nu avem disprețul națiunilor emancipate ale Europei, nu suntem aroganți precum nemții și nici vicleni precum rușii...

Ba chia suntem un pic naivi... Ne speriem de personalitatea altora și începem să ne comportăm ca slugi în fața "marilor națiuni"

Iar sluga imită stăpânul... La vorbe, la port, la reacții... Ok...ok...ok... - cum ar spune unii din bieții noștri contemporani mioritici.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă însă soluția ieșirii din impas. Și ne spune să avem ÎNȚELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU... Adică să ne mai gândim odată, atunci când luăm o decizie... Să îl punem pe Dumnezeu în fața noastră și să ne întrebăm: OARE DUMNEZEU AR FACE TOT LA FEL CA MINE?

Și vom avea răspunsui ideal...

Părintele C.

DESPRE MIROSUL ȘI MISTERUL FEMEII

Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se aplece ca să o ia -adică să-i arate eleganță și prețuire. Atunci floarea își arată și mirosul și calitățile ascunse, pentru că tu ai știut să răscolești adâncurile și ai făcut din ea tot ce nu ea nu știa că este...

Citatul de mai sus aparține Părintelui Arsenie Papacioc, și este o pledoarie în favoarea frumosului pe care, deși îl avem mereu în față, noi trecem nepăsători pe lângă el. Și faptul că Maica Domnului a existat în lume, e o garanție că, de la ea spre noi, fiecare femeie care trăiește creștinește devine cea mai frumoasă dintre toate. Aș putea spune că, femeia creștină este mult mai misterioasă decât femeia din lume. Iar baticul de pe cap, purtat cu smerenie, poate fi chiar vălul care trezește interesul bărbatului spre adâncuri infinite de iubire...

Femeia de lume nu mai spune nimic. Cosmetica opulentă nu a făcut-o mai frumoasă, ci pur și simplu a transformat-o într-o păpușă materială. Poftită de trup, dorită de păcat, adulată de ochi smintiți, femeia modernă smintește fără am mai spune nimic în plus. Ea consumă și se consumă, dar mai ale e consumabilă. Și de aceea, de cele mai multe ori, ea e părăsită foarte repede... Pentru că nu mai deține niciun mister..

DE CE SĂ AVEM PRIETENI

Poate că pentru lume ești o singură persoană, dar pentru o anumită persoană, ești întreaga lume-spunea regretatul scriitor Gabriel Garcia Marquez și de când am citit acest adevăr am început să vă altcumva nevoia de prieteni. De prieteni adevărați, nu de aceia cu care pot petrece vremea în fața unei sticle de bere sau în subsolul unui PUB-UL occidental.

Prietenii adevărați sunt fanatici pentru Hristos. Fanatici în iubire, în dăruire, dar și în iertare. Sunt cei care mă cheamă la biserică și la mântuire. Sunt acei oameni care toată ziua îți vorbesc de suflet, dar și de speranță. Sunt cei care știu să vorbească la vreme potrivită, dar și să tacă când adevărul lor e prea greu...

Elbert Hubbard spunea oarecând că:

Prieten adevărat e cel care, chiar dacă te cunoaște bine( îți știe deci și slăbiciunile), continuă să te placă. Iar vestitul autor de piese de teatru, Tudor Mușatescu spunea că a avea prieteni înseamnă a avea dor și sublinia ideea că atunci: Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii. O să-ți fie și mai dor...

Facerea de bine

Hai să-ți dau o pâine- spune un om către un cerșetor. Apoi, îl duce la el acasă, îl spală, îi dă haine curate, îi pansează rănile și în cele din urmă îi dă și de muncă.

Cerșetorul însă numai e cerșetor. A ajuns un domn cu servici, cu o oarecare notorietate și chiar cu destui bani în buzunar. Se simte egalul celui ce l-a luat de pe stradă. Îi vorbește cu semeție, cu prefăcătorie, cu dezinvoltură. În sfârșit, își dă seama că totul i se cuvine de drept.

La întrebarea unuia oarecare:

-Dar cu binefăcătorul tău cum te mai ai? - el răspunde cu nonșalanță:

- Care binefăcător? A...cel ce m-a ajutat cândva...Dar nu a făcut altceva decât voia lui Dumnezeu, sau mă rog o faptă oarecare... Ei, ce să mai spun, nu mă am nicicum... Ba cred că îmi e dator și ar fi cazul îmi mulțumească că și eu l-am ajutat, nu că m-a scos din șanț...

- Dar ce zici, te-a scos din șanț?

la care parvenitul răspunde:

- Da, dar era șanțul mic!.........

Povestioara de mai jos mi-a fost relatată de regretatul Părinte Protopop Dănilă Luca, de care mi-e dor tare și pe care îl salut de pe pământ:

- Așteaptă-mă și pe mine în ceruri, părinte!

PĂRINTELE ADRIAN

Nu are nimic din retorica bucureșteanului... Nici bășcălie, ieftină, nici laude exagerate la nivelul sinelui și a faptului că este vecin cu Dâmbovița... Îndrăznesc să spun că e chiar mai mult decât un preot adevărat. Este un om blajin, evlavios și sincer în tot ceea ce spune.

L-am văzut prima dată, direct la datorie, acolo în Biserica Mihai Vodă, stând de vorbă cu enoriașii săi. Le explica folosul rugăciunii particulare și modul în care trebuie să se rupă de mentalitatea urbană lumească. Mi-a plăcut felul în care îi privea pe oameni. Direct în ochii și cu iubire. Ceva unic și minunat...

De atunci am rămas prieteni. Maica Domnului ne-a unit și ne-a adus în posibilitatea unei infinite colaborări. Și astfel am ajuns să tragem la același jug. Să ne sincronizăm pașii spre cer și să-i chemăm și pe alții pe Ogorul Domnului. Cu pace, cu speranță și cu sete de biruință.

Părintele C.

DE DRAG DE ARDEAL

Poeziile mele se scriu toate la vremea lor. Câte unul mai primește lumina melodiei, așa cum o face dragul meu Nelu Ivan, cel trimis de Dumnezeu să-mi limpezească în muzică versurile.

Iată ultimul poem scris în zi de sâmbătă, ora 21, la Sibiu.

Și Doamne, la noapte mă cheamă la tine,

Ștergarul e gata, lumină am aprins,

Sau dacă mai crezi, încă-o viață mă ține,

Dar nu-mi fie dorul de țară învins.

Știu Doamne, că acolo în cer sunt toți sfinții,

Cui las însă nucul și prunul din deal,

Și satul, și holda, și visele minții,

Și cum să trăiesc fără sfântul Ardeal?

Of Doamne, nu știu dacă limba română,

În cer e vorbită de îngerii Tăi,

Scot stele din ea, ca din veche fântână,

Și apoi le revărs peste ape și văi.

Da Doamne, așa e sădit ardeleanul,

Și orb de ar fi el se roagă în val,

Icoana Măicuței îi este limanul,

Când lacrimi revarsă, aici în Ardeal.

Tu Doamne, ascultă-mă, lasă-mi povara,

De a fi rob iubirii și nu un stăpân,

Și dacă prin moarte, mi-e dată ocara,

Învie-mă Doamne, dar tot ca român!

Acum însă Doamne, aprind o lumină,

Te cânt, cu un stih de sfințit ideal,

Poftește în casă, cu mine la cina,

Cum seamăna raiul, cu dragul Ardeal!

PĂRINTELE CLEOPA: NUNTA FĂRĂ LĂUTARI!

CANONUL 117 INTERZICE LĂUTARII!!!

Nunta nu se face cu lautari, Doamne fereste ! Il pui pe dracul sa cante la taina lui Hristos ? Taina este nunta !

Cititi canonul 117 al Soborului din Cartagina si alte canoane, care osandesc pe crestinii care fac nunti cu lautari. Si zice acolo, ca daca cineva a pus lautari la nunta, preotul sa nu stea la nunta aceea, imediat sa plece, pentru ca nu se poate impaca lucrarea lui Veliar ( diavolul ) cu a lui Hristos !

Daca eu ti-as citi molitfa de spovedanie ( cand il spovedesc pe om, el saracul incepe sa-si spuna pacatele ), si tocmai atunci ar veni unul cu cobza langa tine, acolo, cand te spovedesti, ce-ai zice : " Uite, mai, dracul nici aici la spovedanie nu ma lasa ! "

Taina este spovedania, Taina este si nunta. Ce pui pe dracul sa cante la taina lui Hristos ? Cine te-a invatat ? Care-s lautarii nuntii ? Stiti voi ? Dascalii bisericii si coristii. Nu dau voie canoanele Bisericii ca nunta sa se faca cu lautari.

Preotul, dupa ce i-a cununat pe tineri si a terminat Sfanta Liturghie, daca este invitat la nunta, la masa de cununie, sa vina. Mirele si mireasa, de la biserica pana acasa, merg cu cununiile pe cap.

Unde se pune masa de cununie, mirele sa stea in dreapta preotului cu socrii mari si mireasa in stanga cu socrii mici. La masa de cununie trebuie sa se serveasca numai trei feluri de bucate si trei pahare de vin, mai mult nimic, iar in timpul acesta preotul trebuie sa dea porunca dascalilor si coristilor sa cante randuielile de la nunta si alte slave potrivite de la slujbele bisericesti, care se cuvin la aceasta sfanta si mare Taina a nuntii.

Acolo dascalul zice Tatal nostru, preotul binecuvinteza masa de cununie, cum ati vazut ca facem noi la manastire, si stau la masa.

Am zis trei pahare de vin, dar nu cumva paharul sa-l faci de jumatate de litru si sa zici ca-s trei ! Iata Sfantul Teodor Studitul arata cat de mare sa fie paharul la nunta si chiar pentru toti cei ce beau vin : " Iar paharul sa nu ia mai mult de patru uncii " ( + ) . Deci un pahar de vin la nunta sa aiba 32 de grame. Oleaca mai mare ca cel de rachiu.

TRADIȚII DE PAȘTI

Pasca sa coace joi, vineri sau sambata, dupa cum te incape timpul. La tarani, sa coace sambata. Femeia numai o data in an poate sa bata barbatul: in sambataPastelor. Cand ar sti ea ce putere are atunci! Dar ce folos, ca are mult de lucru si n-are cand. Dar si de l-ar bate - mai mult nici ea pane n-ar manca! Atunci femeia e asa de rea, ca ba nu-i dospeste aluatul, ba sa

imbla pe usa, ba nu-i prinde cuptorul - si toata ziua tot huieste si striga.

Corcesti

Un om samana grau si tot una zicea; "Ce te-oi taia, ce te-oi manca! S-am sa te ung, s-am sa te maninc!", si tot isi ascutea cutitul si arata cum are sa taie el pinea. La citva timp, sa duce sa vada de e rasarit.

Era des ca peria si inverzit. El iar isi scoate cutitul si incepe a-l ascuti pe toate partile si zice ca mai sus. Merge sa-l secere, il imblateste, il vantura, il duce la moara - el una inainte a lui pazeste. Vin Pastele, face femeia lui pasca. El o duce la sfintit, o aduce s-o pune pe

masa si iar ia cutitul si-l ascute - un cutit lung si lat si iar zice asa.

Apoi ia pasca, o razima in pantece si taie. Cutitul, fiind ascutit, a trecut prin pasca si prin pantece i-a taiat matele: "Oi, de-amu nu te-oi mai manca!"

Cuciur-Mic

Prin satele din jurul Cernautului, pasca ce sa face pentru sfintit si la care se pune in mijloc cruce sa numeste "nafora", ca si prescurea pe care savarseste preotul sfantajertfa la liturghie.

In Camina, spun ca din nafora de la Pasti, din crucea pastei, a facut Dumnezeu in sambata Pastelor, atunci cand sa coace pasca, toate florile, toate semintele cate sunt, toate panele. A sfarmat crucea marunt si a aruncat in 4 parti si peste toata lumea au rasarit.

Tot aice, straturile si florile sa samana injoia si sambata Pastelor, caci zic ca sa fac mai frumoase.

Ca sa ai canepa frumoasa, cand faci focul de pasca, sa pui sa stea samanta pe cuptor.

Mihalcea

Nafora se face cu cea mai mare curatenie. In Rosa, femeiele, pentru a face pasca, se grijesc, se spala pe cap, se piaptana, imbraca camese si straie curate, bat metane spuand rugaciuni si apoi se apuca de plamadit.

Pasca se face in modul urmator: Se intinde o foaie rotunda de aluat , in jurul careia se pune o cununa de aluat impletita, umplandu-se inlauntru cu branza preparata cu oua. Deasupra sa netezeste cu lapte s-apoi cu o pana se unge cu ou, impodobindu-se apoi cu strafide, din care se fac diferite flori. Pasca ce se face cu cas, de Ispas, sau de Sf. Gheorghe, or Duminica Mare, sa impodobeste cu frunze de leustean. Pe pasca ce e hotarata pentru sfintit, atat in Moldova, cat si in Bucovina, se face o cruce de aluat in mijloc, impletit ca si cununa, pasca aceasta punandu-se mai intai in cuptor.

Cand pun in cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe truspatru paretii, si apoi la gura cuptorului, zicand:

Cruce-n casa, Cruce-n masa, Cruce-n truspatru Cornuri de casa.

(in Scheia adaog:)

Dumnezeu cu noi la masa,

Maica Precista la fereasta.

Din acelasi aluat sa fac si cozonacii. Aluatul de la Pasti sa face mai mult pe lapte - daca are omul, de nu, il face si pe apa - sa pun multe oua, zahar si unt. Cozonacii ce sa faceau mai demult in Moldova si sa mai fac de unii astazi au masura aceasta: doua parti de oua, o parte de unt si faina cat cuprind acestea; cu lapte numai se plamadeste. Apoi sa adauge: zahar, rom, scortisoara si coaja de lamaie. La cozonacii ce sa fac acuma, sa da la o chila de faina, 30 oua si 1/4 litru unt topit - albusul se bate, dar nu sa pune tot, il potrivesti ca si celelalte. Forma ce o are cozonacul in Moldova e urmatoarea: sa ia o bucata mare de aluat, pusa in lung, capetele de la margina, sa intind ca sa fie subtiri, iar mijlocul sa lasa mare ca o pine, apoi, sucindu-se capetele de cateva ori unul cu altul, se intorc si se pun deasupra aluatului de la mijloc. Frumuseta cozonacului este a fi inalt, crescut si, inca daca la scos trebui sa strice gura cuptorului, atunci cucoana e mestera. La miez trebuie sa fie moale ca scama si sa se desfaca in suvite lungi. Aceasta se dobandeste daca aluatul e bine batut. Din acelasi aluat sa fac "ciurecurele" umplute cu mac si "mazurca" umpluta cu dulcet. Apoi, de Pasti, sa mai fac "lucumuri", "posmagi", "bezele" si altele.

30 DE ZILE STĂ DOMNUL CU NOI!

CE NU ȘTIM DESPRE COLINDE (I)

În colindă vibrează rădăcinile și de aceea colinda este o verigă între trecut și viitor. A colinda, este un drum prin sat, uneori cu o țintă precisă, alteori nu, așa încât colinda este un spațiu deschis, în care copiii îl vestesc pe însuși Mântuitorului Iisus Hristos. În Moldova există obiceiul ca preotul să meargă din casă în casă, înaintea zilei de Crăciun, dar el este precedat de cete de copii, care merg pe uliță, ca un fel de înaintemergători și strigă KIRA LESA, adică pronunția copilărească a cuvântului KIRI ELEISON- DOAMNE MILUIEȘTE. Ceea ce înseamnă că colinda și obiceiurile de iarnă sunt născute din Sfânta Liturghie.

Hai să luăm drept exemplu versul unui alt colind, ca să vedeți ce lucruri minunate spunem noi, atunci când vestim Nașterea Domnului:

Când copiii mai spun: SCULAȚI SCULAȚI GAZDE MARI/SCULAȚI VOI ROMÂNI PLUGARI/CĂ VĂ VIN COLINDĂTORI ȘI V-ADUC PE DUMNEZEU/- avem certa confirmare că pruncii devin hristofori, iar creștinul devine gazda lui Dumnezeu. De obicei, Dumnezeu este gazda. De fiecare data când noi mergem la Biserică, care este casa lui Dumnezeu noi suntem oaspeții divinității. Acum însă omul devine gazda, iar Dumnezeu musafirul, fiind primit și ospătat, așa cum Avraam a fost odinioară primitor al Sfintei Treimi și ospătat în cortul de la Stejarul Mamvri. Ospățul însă nu este atât mâncare și băutură, cât simboluri: vin, colac și mere coapte. Vinul ca simbol al euharistiei și al împărtășaniei cu viața veșnică, colacul ca semn al coborârii morților printre noi mai ales în aceste zile de praznic, iar mărul ca fruct al raiului, semn că RAIUL CEL ÎNCHIS/AZI IAR S-A DESCHIS. Și mai este un lucru important, și vă descopăr un amănunt, care de obicei se ținea la sate, Iar masa în aceste zile de sărbătoare nu se ridică, este mereu plină de roade, pentru ca cine știe ce musafir ceresc ar putea să mai bată pe la ușile noastre.

DACĂ LUNA SE ÎMPLINARĂ/DUMNEZEU AFARĂ IEȘEARĂ/SUS LA CER SE RIDICARĂ/ - sunt versuri de colind care vorbesc de faptul că timp de o lună, începând cu Sfântul Nicolae se colindă practic neîncetat. Adică,până la Bobotează. Treizeci de zile în care Dumnezeu stă pe pământ, rămâne cu gazdele în casă, iar apoi se ridică din nou la Cer. Observați că dacă la venire se vorbește de Dumnezeu la modul singular, la plecare se spune că AFARA IEȘEARĂ/SUS LA CER SE RIDICARĂ-ceea ce ar însemna că în cursul aceste vizite s-ar fi făcut revelația Sfintei Treimi. Coboară ca UNUL în lume și iese din lume ca TREI. Așadar să trăim în pace NAȘTEREA DOMNULUI, CA SĂ FIM GAZDELE BUNE ALE LUI DUMNEZEU.

PĂRINTELE

Marie

( poem scris în casa Părintelui Radu, la Șirioara, 15 august 2015, ora 8.30)

Coboară crinii pe pământ,

Din candeli îngerii ies spre soare,

Și vreau să-ți fac un legământ,

Ție, Preasfântă Născătoare!

Să-mi fac din viață colț de rai,

Covor de floare lângă floare,

Să cânt din el, cu propriu-mi grai,

Ție, Preasfântă Născătoare!

Spunând: Marie! Te iubesc!

Întinde-mi mâna pe cărare!

Să-ți dau frumosul omenesc,

Ție, Preasfântă Născătoare!

Și când o fi să fie greu,

La ceasul morții care doare,

Tu, să mă duci la Dumnezeu,

Cu dor, Preasfântă Născătoare!

CD „Măi, Ardeal, frumos Ardeal...”

FIINȚA ȘI PATRIA

REF:

NU NE PIERDEM NOI FIINȚA,

VREM PE VECI ORTODOXIA,

NEAMUL, LIMBA ȘI CREDINȚA,

HAI, TRĂIASCĂ ROMÂNIA

Dinspre Alba vine-o veste,

Să ne înalțe iarăși rangul,

Moții spun ca într-o poveste,

A înviat Avram Iancu.

în Abrud, e lumea toată,

Și nici urmă de dușman,

S-au întors, direct din roată,

Horea, Cloșca și Crișan.

Dinspre Putna bate-un clopot,

Ștefan sfântul s-a trezit,

Și plăieșii vin în ropot,

Hai spre Prut, ca să-l sorbim.

Nu uitați de mântuire,

Frați români, aveți credință,

Mai zidiți o mânăstire,

Spune Ștefan și se închină.

Din Muntenia se înalță

Buzdugan, ce spune: Hai!

Fraților, e semn de viață,

S-a întors domnul Mihai.

Și rostește voievodul,

Europa, lanț și lacrimi,

Doar ne-aruncat năvodul,

Stăm acum mai mult în patimi

S.O.S. PĂDUREA ROMÂNĂ

poem scris la cererea prietenului meu Nelu Ivan, sâmbătă ora 15 aproape de Târgu Jiu

Să bată un clopot din noi către lume,
Istoria țării ne fie stăpână,

Acesta-i protestul ce vine cu spume:

Întoarce-ți acasă pădurea română.

Ne vine pustiul blestem și ocară,

Buștenii devin mucenici în cunună,

Ne pleacă și lemnul și duhul afară,

Întoarce-ți acasă pădurea română.

Tot Iuda e lider, contabil la patimi,

Să vândă fanatic, ce-i cade la mână,

Căci n- aude sfinții ce strigă din lacrimi,

Întoarce-ți acasă pădurea română.

Și ce-i ce-l ascultă propun încă o lege,

Ca verdele în țară să nu mai rămână,

Culoarea această pe veci să se șteargă,

Întoarce-ți acasă pădurea română!

Ce știu domnii cinici, ce mint prin partide,

Că mâine, nici suflet nu o să rămână,

Ei au interese, nu lacrimi lucide,

Întoarce-ți acasă pădurea română.

Păcat că de-o viață noi vindem de toate,

Și mamă, și aur și lege bătrână,

Poporul trăiește în tragică noapte,

Întoarce-ți acasă pădurea română.

Și dacă un trailer, coboară din munte,

Și-o boală forestră , ne paște ca ciumă,

Tu țară întinde spre mâine o punte:

Și întoarce acasă pădurea română!

BUCURIA NEAȘTEPTATĂ

Am auzit că astăzi, ar fi o sărbătoare,

O vrednică Icoană cu har s-ar prăznui,

Și m-am gândit la rana ce în adânc mă doare,

Că și-ar găsi o cale și s-ar tămădui.

Mi-am pus din nou genunchii, pe lespedea de piatră,

Și am citit o rugă, într-un hotar de dor,

Cerându-i Născătoarei, din preacurata-i vatră,

Să-mi fie pe vecie, a bucuriei zbor.

Și nu știam prea multe, cum poți să ai iubire,

Stând lângă o Icoană, cerându-i un cuvânt,

Of, biata mea tăcere, din pătimita fire,

De acum poți să fi sigur că ai un legământ.

Am spus apoi o strofă, un dar umil, o veghe,

Și-am auzit în suflet: Frumos îți mulțumesc,

Vorbea un înger vesel, cu stare de pereche,

Și i-am răspuns prin lacrimi: Și eu îți mulțumesc!

Și-acum, că este ora, când mirul se prelinge,

Pe ochii Născătoarei, și-apoi pe-al ei destin,

Să spunem că nădejdea în orice timp învinge,

Și firul de iubire e tot mai lung și lin...

ÎNGERII MĂICUȚEI

O să-mi spună cei cu carte, că vorbesc prea mult de cer,

Și de Tine, Născătoare, de iubirea ta cea sfântă,

Dar, Tu ști, Măicuță dragă, că de fapt nimic nu-ți cer,

Doar un zâmbet, și-o veste din lumina cea mai blândă.

O să-mi spună cei de-afară, oamenii fără iubire,

Că în aste versuri șade, doar vreo patimă de-a mea,

O de și-ar vedea drăguții, doar a lor frumoasă fire,

N-ar mai judeca suspinul ce ți-l dau la vreme grea.

O să spună, poate alții, că ce scriu sunt vorbe goale,

Că pe muntele credinței, nu te urci cu poezie,

Dar găsit-am mântuire, chiar și în a vieții vale,

Și cu lacrimi, și cu doruri, scriu, deci fie ce-o să fie.

Nu ți-am spus cred niciodată, că un zâmbet mă ajută,

Să îți văd mai bine ochii din icoanele-Ți sfioase,

Că poemele speranței, sunt chiar îngeri ce sărută,

Inimi ce-au aflat credința și au tainele duioase.

Și acum, Măicuță, iarăși, îți sărut fața fierbinte,

Voi trimite aceste versuri, fie aici sau mai departe,

Că de fapt nu sunt poeme, nici tezaur, nici cuvinte,

Ci doar îngeri ce-n iubire au făcut din lacrimi parte.

SIBIU SÂMBĂTĂ ORA 9

DIN SUFLET

Cine-a făcut Icoana, ce stă pe acest perete,
De ce te uiți mai mine și vai, mă chinuiesc,
Și cum să-ți șterg din lacrimi căzute pe pomete,
Îngenunchez în față, și-ți spun doar: Mulțumesc!

Înfometat de milă și de iubirea dulce,
Acum mi-este și sete și ochii mei pândesc,
La calea ce-n Icoană spre mântuire duce,
Ce drag îmi e cu Tine, și-ți spun doar: Mulțumesc!

A trebuit să fie această ramă simplă,
Un cui, un Prunc, o Mamă și văzul omenesc,
Ca dragostea de ceruri să mi se zbată-n tâmplă,
Și eu să-ți dau tandrețea, spunându-Ți: Mulțumesc!

Dar uneori tăcerea mi-e soră, frate, munte,
Mă rog, postesc, fac danii, dar mai nimic primesc,
Și totuși, către Tine, arunc o altă punte,
Și reînnod iubirea, spunându-Ți: Mulțumesc!

Deci Mulțumesc Măicuță, mi-e bine și mi-e jale,
Dar mâna ta să-mi lase un dor dumnezeiesc,
Divină mângâiere, și hotărâtă cale,
Din suflet, cu iubire, din nou, îți mulțumesc!

LOGOS ÎNDRĂGOSTIT

LOGOS ÎNDRĂGOSTIT

Nu mai am liniște, nu înțelegi,

Arunci o scară lungă către mine,

Și pumnii mei se strâng așa, încet,

Pe funia ce urcă către Tine.

Și te iubesc, ca un nebun de rai,

Potirele le-am supt până în vene,

Pe la icoane mai aștept un: Hai,

Dar nu din vorbe simple, pământene.

Când unii sfinții, cu doruri îți șoptesc,

Că nu mai ei ți-au ostenit ființa,

Ca un copil, în lacrimi te doresc,

Și-ți pun ofrandă vina și căința.

Tu Logos, eu o frunză de măr greu,

Știu, n-ai ce face, cu a mea durere,

Dar numai tu ești Bunul Dumnezeu,

Și de aceea nu îți dau tăcere.

Da, te provoc, să mă iubești mai mult,

Lumini să-mi slobozești pe nemurire,

Și nu uita, în Rai, o să ascult,

Iubirea Ta,chemând a mea iubire.

DOARE MĂICUȚĂ

Blândă, frumoasă, albă de crin,

Tot ce-ți doresc e să fi mai iubită,

Maică, Fecioară, leac la suspin,

Floare de pace, veșnic-smerită.

Iată, te cânt, cald te ador,

Ție îți dau, har de poeme,

Lină lumină, cer plin de dor,

Parcă ai lacrimi nepământene,

Cine te știe e cel mai sfânt,

Dragoste, pace, taină, divină,

Își scriu cu suflet, rând lângă rând,

Cuvântul milei nu se termină.

Ia-mă la Tine, nu te opri,

Pune-mi pe frunte, floare de floare,

Tu ști de mine, ce nu pot ști,

Mi-e dor Măicuță, de rai, și doare.

SPLENDOARE

poem scris în sfânta zi de miercuri a Săptămânii Mari

Ochiul deschis, ce izbăvire,

El mă iubește, eu nu îl văd,

Și voi ajunge desăvârșire,

Ce-a fost în lume, doar un prăpăd.

Caut prin moarte,găsesc iubire,

Și Crucea lină, sânge sfios,

Iată sosește, îl văd, e Mire,

Dorul de ceruri, cel mai frumos.

Dă-mi Tu un picur, îți dau tăcere,

Ce mă rănește, e har din har,

Mi-ai dat credința în Înviere,

Iată lumina, ultimul dar.

Rabi, mai lasă-mi, zborul de flutur,

În abajurul nopții, eu ard,

Pomii de lacrimi, iată se scutur,

Și curge mirul milei, de nard.

Poartă deschisă, pășesc, e bine,

Câte garoafe stau lângă nai,

Cântă un înger, cine sunt, cine?

Câtă splendoare, aici, în rai.

SPERANȚĂ

(POEM SCRIS ÎN SFÂNTA ZI DE LUNI-SĂPTĂMÂNA MARE)

Ce greu atingem raiul, uneori,

El își ferește buzele de lacrimi,

Și totuși el ne cheamă, alteori,

Din muntele de inimă și patimi.

Mi-e dor ca să vorbesc cu Dumnezeu,

Să fiu povara care stă pe-un crin,

Dar am aflat că totuși, ce e greu,

Înseamnă veșnicie și destin.

Anii nu trec, ei vin de fapt spre noi,

Și dacă vin înseamnă că iubim,

Ne-a semănăm cu cel mai vajnic roi,

Albine din stuparul cel divin.

Ating un nufăr, lacul este lin,

Și după țărm va fi un timp de har,

Acolo între îngeri, în suspin,

Cuvântul meu, va fi un dar din dar.

Și știu, că ce culegem dintr-un pom,

Un măr, o pară sau un vis stingher,

Nu e un fruct, ci este chiar un om,

Iubire, mântuire și mister.

DE FLORII

Clipea, ușor, ce puritate,

Apoi ofta, apoi plângea,

Așa intrase în cetate,

Pe mânz ușor, la vreme grea.

Și nu vorbea, privea, iubire,

Ce să mai spună, El, cel blând,

Avea o teamă în privire,

Și chipul ca un om de rând.

Mi-a spus atunci, îi vezi, copiii?

Ei, vor doar slavă și plăceri,

Mă pun pe crucea răstignirii,

Ce să le spui, ce să le ceri?

Clipea, cerea ceva în taină,

Nu am știut de fapt ce vrea,

Dar i-am privit cernita haină,

Și sânge izvora din ea.

FRĂSINEI

FRĂSINEI

(poem scris după o vizită la Frăsinei, dar dedicat Părintelui Ioan Coșa, mereu atent cu cenaclul și inima mea)

Să vină ceasul mare, să vină la oricine,

Și duhul de iubire, din Frăsinei spre noi,

Acolo unde cerul nu mai întreabă: Cine?

Acolo e împăcarea, unde sunt trei sau doi.

Și Doamne, ce splendoare, o mică lăcrimare

Ca frații să își cearnă durerile prin ochi,

Să-și ducă crucea vieții cu osteneală mare,

Să-și sprijine nădejdea în vreme de deochi.

M-am bucurat cu lacrimi, Părinte Isaia,

Când mi-ai cerut permisul, de a recita un vers,

Din cartea despre ceruri, ce-a vrut Împărăția,

S-o pună în cuvinte, la început de mers.

Și blândul meu duhovnici, Ioanichie, smeritul,

Mereu mi-a dat avântul și poate tot ce simt,

Sub patrafir, cerut-am să-mi lustruiască scrisul,

Să-i pot spune Măicuței, cum vreau să o alint.

Of Frăsinei, lumină, un colț de rai, splendoare,

Tu nu ști ce e lumea, și bine că nu ști,

Aici, în văi de jale, până și dorul doare,

Și nu știm de-avem moarte, sau de mai suntem vii.

Vă rog părinți de pace, monahi de stâncă pură,

Mai puneți rugăciune și pentru noi, mereu,

Și scoateți țara noastră din silă și din ură,

Căci de la voi coboară, spre lume, Dumnezeu.

CU MĂICUȚA

poem scris în amintirea zilei de ieri, 8 martie, când am ieșit cu Icoana Măicuței în cetate...

Frunte grea, palme ușoare,

Și genunchii ce coboară către Dumnezeu sfios,

Doar iubirea din iubirea, se-adâncește și ne doare,

Când se roagă Născătoarea și se roagă așa frumos.

Zisa blândă, duh de pace,

Iată cum din cer, o floare s-a trezit în ochi duios,

Și Icoana Preacuratei, parcă plânge, parcă tace,

Când se roagă Maica dulce, și se roagă așa frumos.

Spune-ți dorul, află mila,

Iată soarele răsare, după timpul prea noros,

Unde-ți este moarte boldul, unde ți se ascunde sila,

Te-a învins pe veci Maria, și se roagă așa frumos.

Ochii văd, inima cere,

Sfinții au adus nădejdea, după timpu întunecos,

Hai să punem noi genunchii, și-n cuvinte, și-n tăcere,

Ne rugăm lângă Măicuța, ne rugăm așa frumos.

DE VORBĂ

poem scris joi...spre amiază...

Ai fi putut măcar o dată,

Măicuță să-mi vorbești în doi,

Să-mi lași o lacrimă curată,

Și poate viața de apoi.

Dar vai, tăcerea ți-e o floare,

Ce crește peste ochii mei,

Și când iubirea mea te doare,

Îi simt pe inimă mai grei.

Și știu că într-o altă vreme,

Îmi vei vorbi cel mai frumos,

Hai vino, astăzi, nu te teme,

Și cântă-mi tot ce poți duios.

Apoi să-mi dai cumva de știre,

La ceasul trecerii spre rai,

Că vei veni la întâlnire,

Și simplu îmi vei spune: Hai!

Acolo sus unde e marea,

Și florile ce nu mai mor,

Gusta-vom mila și splendoarea,

Și tot ce-a fost născut din dor.

LA MASA TA

poem scris în seara zilei de 17 februarie-acasă ȘI DEDICAT PĂRINTELUI PROTOPOP GHEORGHE COLȚEA-PRIETENUL CEL BUN AL SFINȚILOR...

Pune-ți străinii la masă,

Fie de-i bine sau greu,

Poate cu dânșii în casă,

Vine, de fapt Dumnezeu.

Pune-ți în blide o pâine,

Albă sau neagră, oricum,

Pune-ți de astăzi pe mâine,

Pune-ți să nu stea în drum.

Pune-ți tot neamul de suflet,

Pune-ți bunicii cei blânzi,

Pune-ți, pe lacrimi, pe cuget,

Pune-ți să nu stea flămânzi.

Pune-ți un vin, și o cruce,

Pune-ți de fapt amintiri,

Pune-ți pe cei din răscruce,

Astfel voi pune-ți iubiri.

Pune-ți pe cei ce plecară,

Cu inocență spre cer,

Pune-ți pe cei ce-așteptară,

Milă, speranță, mister.

Pune-ți de viață și moarte,

Pune-ți de rai și de dor,

Cel ce iubește împarte.

Pune-ți când nu ușor.

Pune-ți când totul vă doare,

Puneți cei singuri ceva,

Pune-ți, o rază, o floare,

Pune-ți cumva, undeva.

POEMUL DE JOI SEARA

La izvorul lacrimilor

Poate te-ai făcut o floare,

Poate te-ai făcut mai lină,

Maica Domnului, cum oare,

Să am viața mai senină.

Poate vreau să-ți simt durerea,

Poate sufletul îmi cere,

Maica Domnului, tăcerea,

Să mi-o dai precum o miere.

Poate sunt un om tenace,

Poate am prea mult renume,

Maica Domnului cu pace,

Scapă-mă de astă lume.

Poate o să mă chemi la Tine,

Poate îmi găsești răscrucea,

Maica Domnului, mi-e bine,

Când îmi duci pe umeri crucea.

Poate sunt un fiu de lacrimi,

Poate ochiul Tău mi-e fire,

Maica Domnului din patimi,

Mă vei scoate cu iubire.

20 ianuarie

HOTĂRÂRE

Am hotărât să fiu mare și munte,

Și mic și câmpie,

Și tot ce e altfel să fie la fel,

Și pus-am pe frunte,

Un lac să îmi fie,

Destinul de nuferi, posibil pastel.

Am hotărât să mă schimb și să pierd amănunte,

Să nu-mi fie legea

Nici moarte, nici chin,

Să pun către ceruri o altfel de punte,

Un braț, suspinarea și sufletul lin.

Am hotărât, că lucruri mărunte,

Dau vieții speranța și pace, mereu,

Și chiar dacă în lacrimi simt doruri cărunte,

În mine trăiește , frumos

Dumnezeu.

SCRISĂ AZI - MARȚI ORA 21.30

16 IANUARIE

NUMAI EA

Cât ne place, cât ne doare,

Cât avem un fir de iarbă,

De e lună, de e soare,

Maica Domnului ne iartă!

Cât mai ținem minte totul,

Cât mai punem dor pe hartă,

De-am pierdut sau nu sorocul,

Maica Domnului ne iartă!

Cât mai stăm la porți închise,

Cât mai facem foc și zarvă,

De uităm spledori promise,

Maica Domnului ne iartă!

Cât se mai adună prieteni,

Cât ajung să se împartă,

Lacrimi gemene și semeni,

Maica Domnului ne iartă.

Cât uităm de ce-a fost bine,

Cât vrem artă pentru artă,

Și așteptăm zile mai line,

Maica Domnului ne iată!

Iată ce frumoasă-i mila,

Și ce vorbă adevărată,

Am sfârșit plânsul și sila,

Maica Domnului ne iartă!

POEM SCRIS ASEARĂ-24 AUGUST...

AFARĂ

Mi-e frig și vine toamna, mă simt precum un flutur,

Îmi văd aripa dreaptă zbătându-se în ger,

Și dacă stau pe creanga de pom, ușor mă scutur,

Ce dor îmi e de țară, ce dor îmi e de cer.

Acum citesc Esenin, Bacovia și lacrimi,

Îmi curg pe pleopa stângă, de parcă sunt bătrân,

Pe urme de pădure, ca un ieșit din patimi,

Alerg, mi-e simplu pasul și aș dormi în fân.

Așa vrea să fie nuferi pe fruntea mea lucidă,

Și lacul de speranță să-mi lase bărci la mal,

Să nu-mi mai fie pacea străină și rigidă,

Chiar dacă vara pleacă, ca valul după val.

Acum, mi-e bine astfel, mi-e bine și mi-e totul,

Citesc din Eminescu, citesc și chiar trăiesc,

Acesta mi-este darul, acesta mi-e și rostul,

Să pot să am lumină, să ard și să iubesc.